Adolescenţa copiilor mei nu este lecţia mea!

Aţi vTeenage-girl-reading-001ăzut vreodată o conversaţie scrisă între adolescenţi ai zilelor noastre? Le găsiţi peste tot! Mediile sociale sunt practic inundate de ele. Aţi auzit cuvinte pe care şi le adresează unii altora „din prietenie”. Este suficient să mergi cu mijloacele de transport în comun şi îţi îmbogăţeşti brusc vocabularul! Aţi remarcat cu ce porecle „se alintă” – etichete lipite pe sufletele lor pentru multă-multă vreme?

Poate nu au intrat sub radarul percepţiei voastre. Dar, când eşti mamă de adolescenţi, îţi dezvolţi un simţ aparte al observaţiei. Şi te doare! Te doare atât de tare, încât te întrebi cu fiecare celulă din corp cum veți supravieţui cu toţii adolescenţei lor?

Dar ce e adolescenţa altceva decât o perioadă de acomodare cu viaţa? E un hol plin cu capcane menite să te antreneze pentru a putea intra în vârtejul vieţii.

Faţa ţi se umple de coşuri şi suferi. Poate e o lecţie despre frumuseţe, că ea vine din interior. Viaţa te invită, astfel, să descoperi ce este dincolo de suprafaţă, dincolo de un ambalaj sau dincolo de vizibil.

Corpul tău se modifică şi eşti martorul transformării tale. Înţelegi că nimic nu apare peste noapte şi că tu eşti cel care-l poate făuri pe cel ce vrei să devii.

Prietenii, tot copii, doar un pic mai mari, îţi joacă feste copilăreşti. Poţi decide să te superi, poţi decide să ripostezi, poţi decide să ieşi din jocul lor şi să-ţi cauţi alţi parteneri, alte echipe. Şi e atât de greu… Oricare ar fi calea pe care ai merge, cere efort şi angajament… Dar oare nu asta e viaţa? Nu e despre relaţionare? Când eşti adult, dacă te superi, dacă ripostezi, poţi pierde mult mai mult decât îţi poţi imagina! Şi chiar nu îţi permiţi să ieşi din fiecare „joc”. Adultul nu e altceva decât un adolescent care a învăţat că este parte dintr-o relaţie. Dacă eşti acum înţelept, e pentru că „ai supravieţuit” adolescenţei!

Primeşti sfaturi: unele mai bune, altele mai rele… Vin unii (poate chiar părinţii!) şi îţi spun să plăteşti cu aceeaşi monedă. Ba îţi mai spun… ca de „îmbărbătare”… că ai fi fraier dacă nu ai face-o! Ei îţi vorbesc din vechea lege, care nu e legea ta. Cândva aşa se soluţiona totul, dar tu eşti cel nou, cel pur. Tu ai adus cu tine o nouă lege: a iubirii. E felul vieţii de a-ţi spune să crezi în tine şi în judecata ta. Soluţia ta este cea care îţi dă puterea de a merge mai departe, nu soluţia altora!

Înveţi materii „inutile” – aşa îţi spui! Sau poate nu înveţi … tocmai pentru că sunt „inutile”. Şi poate ai dreptate … sau poate nu! E lecţia ta. E despre tine. Va trebui, în viaţă, mereu să alegi între ce e rău şi ce e bine pentru tine, între ce e util şi ce e inutil.

Dai examene, primeşti note, eşti ierarhizat, te vezi pe liste şi îţi spui că viaţa e o competiţie. Dar cum ai putea altfel învăţa că, de fapt, competiţia e doar cu tine: între cel vechi şi cel nou. Nimeni, niciodată, nu îţi poate lua ceva ce e al tău. Şi e al tău, dacă îl meriţi. Şi îl meriţi, dacă ai muncit pentru el.

Continuarea… pe Catchy!  🙂

@driana

Mamă, mă strâng pantofii!

625449_588595117861695_906863962_nIată o propoziţie care sperie! Cred că ar trebui trecută pe lista neagră a propoziţiilor: odată spusă, să nu mai fie repetată în veci! Mamă fiind, numai când o aud, simt cum părul mi se tapează natural (şi chiar nu am nevoie!)!

Curajoasa de mine s-a decis să-l înfrunte pe bau-bau într-o luptă care pe care! Dar cine e de fapt bau-bau? O fi regretul după banii care îmi zboară pe sub nas? Este! Ştiţi cât costă încălţările pentru un copil? Enorm! Şi cum vrei ce-i mai bun pentru puiul tău, nu faci nazuri. Dar îi creşte picioruşul atât de repede şi constaţi că ce i-ai luat acum câteva luni deja e mic… Frustrant bau-bau, îmi zic! OK! Atunci să nu mai luăm numai încălţări din piele, că nu are rost să-ţi vinzi un rinichi că să le iei! Luăm altceva, că sunt mai ochioase şi nu sufăr dacă-i rămân mici! Bun! Deci l-am biruit pe primul bau-bau. Următorul!

Care să fie? Timpul pierdut! Zbor din magazin în magazin cu copilul mofturos după mine. Eu îi arăt modele care mi se par atât de drăguţe şi mi se răspunde invariabil: „Poate pe vremea ta se purta aşa ceva! Că pe vremea mea nu!”. Sunt contrariată! Nu sunt chiar matusalemică, dar oridecâteori merg cu ei la cumpărături au ei grijă să mă eticheteze aşa! Nu îmi mai permit luxul să cumpăr ceva fără să-i consult, că ajung să le dau mai departe aşa cum le-am luat. Acum merg pe mâna lor şi cumpăr nişte ciudăţenii, dar măcar le poartă! OK, bau-bau, am înţeles! Cumpăr pentru ei, nu pentru mine!

Alt bau-bau? Mai e unul transparent ca o fantomă, dar mare cât casa: îmi cresc copiii! Se fac tot mai mari şi gata, nu vor mai fi copii! Aş vrea să opresc timpul în loc şi să-i ţin pe lângă mine, dar nu se poate! Din pantofi în pantofi trecem de la o etapă la alta. Şi toate sunt legate: încălţările cu hăinuţele, instrumentele de scris cu caietele, cărţile cu tabletele, Zâna Măseluţă cu aparatul dentar… Copiii cresc, iar noi îmbătrânim… Poate şi asta e o lecţie: ei cresc frumos, noi îmbătrânim frumos, ei au nevoie de noi, noi avem nevoie de ei. Puternic bau-bau!

Acum, cică sunt pregătită! Eva – iada cea mică – a aruncat buzduganul şi acesta s-a înfipt în creierul tuturor! Mateea, Mihai şi Mircea ne-au urat mult succes şi ne-au anunţat că nu ni se alătură. Ultima oară când am fost cu ea, a probat tot ce s-a putut în trei magazine! Totul a durat două ore, spre disperarea noastră şi a vânzătorilor! Dar Eva este un foarte bun profesor pentru mine. Ea m-a învăţat că în viaţă nu trebuie să faci compromisuri, indiferent ce spun ceilalţi. Ea ştie ce vrea: caută, bineînţeles, utilitatea, caută comoditatea, dar ele fără plăcere sunt zero. Şi e dispusă să ne înveţe şi pe noi această lecţie, plus sfânta lecţie a răbdării şi a iubirii necondiţionate, pentru că nici pentru ea nu e uşor să îndure două ore privirile otrăvite ale celor din jur şi ironiile muşcătoare ale fraţilor ei. Ea le învaţă prima, iar apoi ne învaţă pe noi.

Continuarea pe Catchy!   🙂

@driana

Cea mai curată pledoarie pentru IUBIRE

„De-aş vorbi toate limbile oamenilor şi pe acelea ale îngerilor, fără iubire nu sunt decât un clopot dogit sau nişte talgere ţipătoare.

De-aş avea darul profeţiei şi aş cunoaşte toate tainele şi tot ceea ce este ştiut, de-aş avea toată credinţa nemăsurată ce mişcă munţii din loc, fără iubire nu sunt nimic.

De mi-aş împărţi toate bunurile ca sa aibă ce mânca săracii, de mi-aş da ca o ofrandă trupul ca să fie ars pe rug, fără iubire faptele mele nu slujesc la nimic.

Iubirea e răbdătoare, iubirea e plină de bunătate, iubirea nu pizmuieşte, iubirea nu se-mbufnează, nu se umflă de mândrie, nu-nfăptuieşte nimic necinstit, nu caută câştig pentru sine.

Nu se acreşte, nu bănuieşte răul, nu se bucură de strâmbătate, dar se veseleşte de adevăr. Iartă totul, crede totul, speră totul, suferă orişice.

Iubirea nu dispare niciodată.

Profeţiile vor avea un sfârşit, darul limbilor va înceta. Ştiinţa va fi depăşită. Căci cunoaştem nedesăvârşit şi facem profeţii nedesăvârşite. Dar atunci când desăvârşitul va fi înfăptuit, tot ceea ce este nedesăvârşit va fi înlăturat.

Când eram copil vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil.
Când am ajuns în puterea vârstei am lepădat purtarea copilărească.

Acum vedem ca într-o oglindă nişte contururi şterse, atunci vom vedea lucrurile din faţă. Acum cunosc nedesăvârşit, atunci voi cunoaşte desăvârşit cum am fost şi eu cunoscut.

Aşadar aceste trei lucruri rămân: CREDINŢA, SPERANŢA şi IUBIREA.
Dar cel mai mare dintre tustrele este IUBIREA.”

Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

@driana

Constrângeri … liber-impuse

  1. Barceangelina-jolie-custom-wedding-dresslona. Ţin minte cum rămâneam pironită în faţa Catedralei, privind fascinată o mireasă. Mireasa… ca mireasa – superbă, dar nu ea mi-a atras atenţia, cât rochia ei! Poate vă gândiţi că era vreun model sofisticat, vreo trenă lungă sau accesorii nepământene. Nu! Nicidecum! Culoarea m-a oprit în loc! Era o nuanţă de fildeş! Şi niciodată până atunci nu îmi putusem imagina că o rochie de mireasă ar putea fi altfel decât albă – albul ăla nefiresc de alb!

Eu însămi purtasem rochie de mireasă cu exact trei ani înainte şi fusese, bineînţeles, albă… Păi, cum altfel?! În acel moment, o ceaţă parcă mi s-a ridicat de pe ochi şi am realizat că se poate şi altfel! Şi bine mi-a prins, pentru că nu am mai fost atât de mirată să văd câteva luni mai târziu o prietenă purtând în ziua nunţii ei o splendidă, dar absolut splendidă rochie … turcoaz! Să fi văzut şocul din ochii unor băbuţe care, cu mâna la gură, au şuşotit tot timpul slujbei! Cred că au avut subiect de discuţie pentru următorii cinci ani!

Acum, la momentul 2015, râd în sinea mea de mine – cea de acum 18 ani. Sau, mai bine zis, îmi zâmbesc cu îngăduinţă! Acum ştiu că nimic nu este obligatoriu şi că inclusiv albul e mai mult o convenţie decât un simbol. Suntem atât de diferite încât ar fi chiar imposibil să aderăm cu toate trup şi suflet la acelaşi tipar de gândire! E adevărat, creştem cu această prescripţie: rochia TREBUIE să fie albă. De ce? Pentru că aşa sunt toate rochiile de mireasă! De ce? Păi, albul simbolizează puritatea…

Dar dacă vreau să simbolizeze optimismul, renaşterea, infinitul… e interzis să-mi aleg altă culoare? Ei, aici vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie! Oare nu ar veni cineva atoatecunoscător în ale tradiţiilor şi mi-ar spune: ”Taci şi nu mai pune atâtea întrebări! Aşa trebuie şi aşa vei face!”.

Dacă tot vorbim de tradiţii, tare cred eu că străbunicile noastre erau îmbrăcate în strai popular la nunta lor. Rochia albă a venit ca o modă în oraşe adusă cu fală de la vestici de către tinerii timpului – stârnind, sunt sigură, şoc şi groază în ochii unor băbuţe mai conservatoare. Dar tinerii sunt dezinvolţi şi au doza aia de tupeu care le stă aşa de bine!

Ador noul val de tineri. Ador felul lor liber de a fi şi de a gândi. Sunt impresionată de fete care aleg să poarte ie în ziua marelui DA. Sunt împresionată că au curajul să gândească ele pentru ele, cum vor şi cum le place. Nu mă mir când văd şi chiar îmi plac miresele ”colorate”. Respect decizia lor şi le admir curajul! Dar şi dacă aleg rochia albă, e pentru că asta vor cu tot sufletul şi la asta au visat. Nu e constrângere şi nu e vină. Sunt ele – libere şi fericite.

Pe vremea mea, constrângerea era dată de mintea mea limitată şi de o educaţie mult mai spartană. Cu toţii eram cam la fel şi gândeam liniar – că eram proaspăt ieşiţi din socialism, pe când junii din ziua de azi sunt fiecare dintre ei ”o abatere” (pozitivă, se înţelege!).

Tare mi-aş dori să învăţăm de la tineri să fim mai relaxaţi în gândire şi mai toleranţi. Ar trebui să primim cu toţii, cum trecem de 35 de ani, o temă de gândire – măcar pentru fiecare zi de aniversare: să ne amintim cât mai detaliat cum gândeam la 20 de ani, cum simţeam, cum eram! Să răscolim prin fotografii mai vechi de-ale noastre şi să ne (re)vedem zâmbetul poznaş, privirea curată, postura relaxată, hainele simple… Eram nefericiţi? Eram singuri? Părea că nimic nu se va alege de noi? Părea că aveam nevoie de îndoctrinări, de liste, de tabu-uri şi de simbolurile generaţiei părinţilor noştri?

Continuarea o găsiţi pe Catchy!   🙂

@driana

Sunt cât de poate de Leu!

lionessCu zodiace sau fără zodiace, pe stil vechi sau nou, în calendarul iulian sau în cel gregorian, sub bombănelile celor ultra-religioşi care spun că e o blasfemie să vorbeşti de astrologie creştin fiind – eu afirm sus şi tare: sunt cât se poate de Leu!  Acum, mai în glumă, mai în serios, le-aş aduce aminte celor mânaţi de motive religioase să conteste cu totul ştiinţa astrelor că, atunci când serbează Crăciunul, implicit aderă la adevărul scripturii. Ori, acolo sunt menţionaţi trei magi: Melchior, Baltazar și Gașpar – toţi fiind „cititori în stele”. Ei au fost călăuziţi de Duhul Sfânt să găsească momentul şi locul naşterii Mântuitorului. Deci, ceva-ceva trebuie să fie, că de n-ar fi, nu s-ar povesti!

Dar eu nu vreau să apăr astrologia, pentru că nu are nevoie de apărarea mea! Eu vreau doar să spun că sunt Leu şi mi-s tare mândră! Aş fi fost mândră oricum, orice zodie aş fi fost, pentru că toate sunt perfecte. Toţi suntem perfecţi! Dar am ales să fiu Leu!

Pesemne că mai era nevoie pe Pământ de un om orgolios şi mândru. Şi cum să fiu altfel când Soarele îmi străluceşte desupra? Dar oare nu străluceşte deasupra tuturor?

Poate că era nevoie de mai mult roşu şi auriu, de mai multă culoare! Iubesc culorile şi le-aş purta, uneori, pe toate odată! Şi ce ar fi rău dacă aş aduce curcubeul şi pe strada altora?

Poate că mai era nevoie de unul care să ia frâiele în mână, dar oare nu avem nevoie să ţâşnească câte unul în faţă, măcar să vedem dacă pe cărarea deschisă de el merită sau nu să mergem?

Poate că lumea avea nevoie de puţină generozitate! Leii au din belşug! Şi da, îmi place să dau! Cu patimă îmi place să dau! Înseamnă că unii au nevoie să şi primească!

Poate că umanitatea se defineşte prin creativitate, iar Leii sunt creativi. Poate că e nevoie de creativitatea Leilor, deci e nevoie de Lei!

Iubesc să fiu Leu şi aceasta este o altă caracteristică a zodiei mele. Dar cel mai mult, iubesc să fiu EU – cu mult mai multe calităţi şi defecte. Ele nu pot fi cuprinse într-o listă generală. Ele ne fac unici şi irepetabili şi, tocmai prin aceasta, unici în zodiac!

Iubesc să fiu Leu, dar nu orice Leu – ci Leoaica Adriana. Şi unde calcă o Leoaică, nu poate şterge urma o pisică!

@driana

Claxonaţi, vă rog!

(Articol publicat pe Facebook pe 5 iulie 2013)

2012_orasul_european_piste_biciclete_transport_public_01De Crăciun i-am făcut cadou lui Mircea o bicicletă. Tot zicea că vrea să facă sport. El a ales-o cu mare grijă, după ce a studiat intens oferta, “a sunat un prieten”, respectiv a vizitat toate magazinele posibile şi imposibile. De atunci îşi cumpără o groază de accesorii şi chiar plănuieşte să facă tururi adevărate de zeci sau chiar sute de kilometri. Deci deja vorbim despre un hobby!

Respect un om care are un hobby (şi cum ar fi să spun altfel, când puţinul timp liber îl petrec, ca pe un hobby, pe Facebook!). Dar de câte ori îl văd că pleacă, mi se strânge inima şi ajung să îl dădăcesc: “ai grijă cum mergi!”. De ce? Nu sunt deloc condiţii pentru practicarea civilizată a ciclismului în Iaşi. Mă bucur că se văd zorii unor eforturi în acest sens, dar, să fim realişti – suntem încă departe!

Avem piste pentru biciclişti. Puţine, dar avem. Insă, nu îmi explic de ce, parcă sunt unse cu miere: merg  oamenii ca muştele pe ele! Nu contează că e liber trotuarul în rest, mergi, tataie, numai pe acolo! Când am vizitat Olanda, mi s-a explicat încă de la început, din prima zi, ca nu cumva să merg pe pista de biciclişti. Şi, gură-cască fiind, bineînţeles că am făcut-o, neintenţionat, dar am făcut-o! Nu vă spun ce claxoane am primit!

Chiar ieri, când coboram Copoul, am observat venind din vale, pe pista special creată pentru ei, un biciclist. In faţa mea, trei tineri plesnind de bucuria de a trăi, coborau exact pe acea pistă. Se uitau la cel de pe bicicletă, dar nici măcar nu şi-au pus problema să se dea din calea lui. Au rămas senini ca nişte bariere ambulante. Biciclistul i-a ocolit, ieşind de pe pistă, dar fără să îi claxoneze sau măcar să le spună ceva şi şi-a continuat destoinic drumul.

După mine, au greşit şi tinerii, dar şi biciclistul! Claxonează, mon cher! O vor lua, fără doar şi poate, ca pe o mare impertinenţă, dar, dacă ar fi claxonaţi de toţi, şi-ar da seama că poate chiar ei au o problemă. Asta se cheamă educaţie. Şi chiar nu e vina lor: niciodată nu li s-a atras atenţia că greşesc. Deci, ce este claxonul: o lecţie! Claxonaţi, deci! Educaţi-vă concetăţenii!

@driana

Ca la 44 de ani

11178283_878622138858990_2127910314400450406_nDe câteva zile tot le amintesc celor dragi că vine, vine, vine… ziua mea. Chiar sunt entuziasmată! Nu în fiecare zi împlineşti 44 de ani! 44 – ce număr minunat, nu? Simt cu fiecare părticică de suflet că tocmai am păşit în cel mai frumos an al existenţei mele de până acum. Aşa că mi-am propus un proiect măreţ: să scriu la sfârşitul fiecărei zile motivele pentru care a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea şi să-mi propun, tot în scris, pentru ziua ce va urma să fac ceva valoros pentru sufletul meu.

Dau startul azi şi bucuria pe care mi-o dă agenda albă din faţa mea mă întăreşte în convingerea că mi se deschide cel mai grozav an al vieţii mele! Îl pot crea, îl pot contura, îl pot palpa, îl văd prinzând contur şi-i văd rezultatele. Sunt co-creatorul vieţii mele alături de forţa supremă a Universului.

Am 44 de ani împliniţi şi mi-i asum cu bucurie. Nu m-aş întoarce nici măcar o secundă înapoi. Am mai fost la 20 de ani, la 30 sau la 40. Ştiu cum e acolo, dar nu am mai trăit niciodată ca la 44 de ani şi asta este frumoasa provocare pe care mi-o ofer. Mă uit în oglindă şi îmi iubesc fiecare rid sau fiecare contur. Am muncit pentru ele! Ele sunt parte din devenirea mea. Poate de aceea nici nu mă prea machiez, doar rareori şi mai mult din curiozitate. Asta nu înseamnă că nu iubesc să văd cât de frumos le stă altora – dar ştiu că eu mă regăsesc în imaginea mea din oglindă şi mă privesc cu bucurie.

În entuziasmul meu, simt recunoştinţă faţă de tot ce m-a adus până în prezent. Acum, când ştiu că tot ce mi s-a întâmplat a fost perfect, cum aş putea să nu mă arunc cu încredere şi optimism în trăirea clipei prezente? În agenda mea voi descrie ziua ce a trecut şi o voi creiona pe cea care va urma doar pentru a-mi îngădui să înţeleg că trecutul, prezentul şi viitorul una sunt şi că momentul în care realizez asta este ACUM. Vreau să descriu cât mai multe miracole ale faptului că sunt, vreau să mi le las mărturie şi, astfel, să mi le înmulţesc. Voi avea ce scrie numai dacă îmi îngădui să trăiesc şi asta şi vreau: vreau o viaţă la timpul prezent.

Încep un nou an de bucurie trăită în timp real, de iubire, de pace, de zâmbet, de credinţă, de optimism. Începe un nou an de trăire. Sunt conştientă de darurile clipei şi vreau să le despachetez ACUM în viaţa mea şi nu le las nedesfăcute.

M-am trezit de dimineaţă şi mi-am băut cafeaua la lumina răsăritului ascunsă un pic de nori, cu nerăbdarea împlinirii visului de a trăi ca la 44 de ani! Trimit iubire şi zâmbete tuturor şi ştiu că mi-aţi urat deja în inima voastră „La mulţi ani!”. Ştiu pentru că gândul bun răzbate întreg Universul şi ajunge primul la destinaţie. Ştiu, pentru că l-am primit cu dragoste şi recunoştinţă. Ştiu, pentru că deja sunteţi în inima mea care bate – iată – de cel puţin 44 de ani. La mulţi ani mie de ziua mea îmi doresc şi eu! Sunt atât de fericită!

Publicat pe Catchy, la data de 17 august 2015  [link] (http://www.catchy.ro/ca-la-44-de-ani/78517 „Catchy”).

Ingredientul secret

Dintotdeimagesauna, în familia Manolică se respectă cu sfinţenie ritualul week-end-ului. În cursul săptămânii nu este timp suficient pentru activităţi în familie, aşa că am decis să compensăm sâmbăta şi duminica. Convocăm „Consiliul de familie” – adică toţi cei 5 membri şi stabilim activităţile, inclusiv ce mâncăm, ce filme vedem, dacă ieşim şi unde etc.

Când gătim, fiecare are câte o sarcină, oricât de mică. Ea creşte proporţional cu vârsta, astfel că Mihai e cel mai implicat. Stă, gustă, mai recomandă să mai adaug ceva sau mă mai critică, se interesează de reţete, de ordinea operaţiilor şi veşnic mă „ameninţă” că data viitoare va face el.

Dar se întâmplă, totuşi, ca eu să lipsesc. Mama, bunică implicată şi responsabilă, vine cu toată inima ca un oştean în post să vegheze la menţinerea chefului de viaţă al celor trei iezi la cote maxime. Vine pregătită să-i alinte cum numai o bunică poate să o facă! Se întâmplă ca ei să îi „comande” un fel de mâncare de-al casei, iar ea îl face şi îl pune cu dichis în farfurii. Mama mea e cea mai bună bucătăreasă din lume şi, cu toate acestea, numai reproşuri primeşte! „Nu e ca la mama! Mamei îi iese altfel!”. Şi ea suferă şi nu înţelege unde greşeşte… Mihai, sfătos cum e el, a luat-o de umeri şi i-a desluşit misterul: „Nu foloseşti ingredientul secret!”. Contrariată, confruntă cu mine reţeta, verifică paşii, controlăm până şi mărcile ingredientelor folosite şi constatăm că la fel face şi ea! De neînţeles!

Dar iată că azi l-am servit pe Mihai cu o banală ciocolată caldă. Când i-am oferit-o, i-am spus „Te iubesc!” şi l-am întrebat: „E bună?”, iar el mi-a răspuns: „Normal! Doar are ingredientul secret! Dragostea ta!”…

Îmi zboară fluturi prin stomac, îmi apar lacrimi în ochi şi simt: inima e plină de ceva! Să fie ingredientul secret?

(Articol publicat pe Catchy vineri, 28 august 2015. Îl puteţi vizualiza la linkul:

http://www.catchy.ro/ingredientul-secret/79114)

@driana

Cum ar fi dacă am avea timp?

(Articol scris  pe 20 iunie 2013)

Ma plâng mere1545976_10152233629923973_1961967828_nu că nu am timp. Dar stau şi mă gândesc ce aş face dacă totuși aş avea? Să stau pur şi simplu şi să zac? Exclus! De altfel, au grija cei trei iezi să mă ţină în priză. Făcusem acum un an o constatare: la maximum 5 minute venea unul din ei cu o cerință şi mş rupea din ale mele. Dar, dacă m-ar lăsa ei în pace, ce aş face?

Şi aici e tare nostim: mă regăsesc analizându-mi nevoile şi tot la bătrânul Maslow am ajuns! Păi, mai întâi să asigurăm supraviețuirea, aşa că treci, Adriano, în bucătărie şi fă mâncare! Apoi, pentru că în mâinile tale stă siguranța celor 5 suflete din casă, nu ar fi rău să faci curat! Şi pentru că-i iubești, fă-le şi ceva bun, un desert! Apoi du-i la un shopping, eventual la Palas. Şi, dacă îți mai rămâne timp şi pentru tine, ia cartea de pe noptieră şi citește ceva şi pentru sufletul tău!

Să mai zică cineva că Maslow nu e super-aplicativ!

@driana

Temă pentru acasă: CE E COMPASIUNEA?

Iubesc p10390425_750950408321028_6419530638878046058_nrovocările care-mi pun mintea la contribuție! Acesta este felul meu de a mă simţi în plină formă! Ei, ca parte a unui grup, am primit o nouă identitate ce urma să mă reprezinte până la dizolvarea activităţilor comune. Deci nu m-am mai numit Adriana, ci am devenit compasiune. Mi-a plăcut noul meu nume, dar, mai mult decât orice, mi-a plăcut să meditez un pic la cuvântul pe care l-am atras. Puteam fi oricare altul, dar doar acesta a venit spre mine, de parcă m-a ales dintr-o sută de alte catarge.

De ce? De ce eu? Şi îmi place tare mult concluzia la care am ajuns: nu aveam până la acea oră foarte clar în minte ce este compasiunea. Foloseam des acest cuvânt, dar nu l-am investit cu înţelegere profundă, nu l-am trăit cu adevărat pentru a-l putea povesti… Amestecam în sens compasiunea cu mila, coborând-o în scara vibraţiei.

Mila e ca o linie pe care o desenezi între tine şi obiectul milei tale (un alt om, un animal, o plantă, orice), dar care te cocoață pe tine sus şi îl împinge pe celălalt în jos, sub nivelul fin al nasului tău. Îţi pare rău de el, dar TU nu eşti EL şi te bucuri că nu eşti el. L-ai ţintuit definitiv la acel nivel, nerecunoscându-i nici o şansă de a se ridica. Mila ţintuieşte precum piroanele pe cruce. Stigmatizează pe veci! „Nu am nevoie de milă!”- spunem, nu-i aşa? Deci compasiunea e altceva decât milă. E mult mai mult! Dar ce?

Primul gând m-a dus la empatie, la capacitatea de a te pune în locul celuilalt, la darul de a putea vedea lumea prin ochelarii celui de lângă tine. Empatia e înţelegere profundă, fără judecată, fără etichete. E ca o linie orizontală pe care o tragi între tine şi el: niciunul nu e mai sus sau mai jos, ci umăr lângă umăr, suflet lângă suflet. Minunată empatia asta, dar simt că prin compasiune înţeleg mult, mult mai mult! Dar ce?

M-am oprit asupra ajutorului, a suportului. Nu e o linie, e o săgeată ce pleacă de la tine spre celălalt – oriunde ar fi el. Eşti mâna care ridică, umărul care sprijină. Eşti siguranţă, eşti nădejde, eşti tare pentru celălalt. Nu e uşor, dar nu e suficient! Simt că sunt tare aproape de sensul compasiunii!

Şi, deodată, o ceaţă mi s-a luat de pe ochi! Toţi suntem unul şi ce simte unul simte şi celălalt. Deci empatia e relaţia normală dintre oameni! Dar, dacă empatia este o linie orizontală, atunci compasiunea porneşte de la această linie şi îi mai adaugă câte un vârf de săgeată în fiecare capăt! Îl simţi pe celălalt şi faci ce poţi pentru a-l ajuta. El nu ţi-e inferior, ci este doar o altă formă de exprimare a ta. Ştii că acum e într-o stare proastă, dar că o va depăşi aşa cum e mai bine pentru el, avându-te pe tine alături cu o dorinţă vie de a-l ajuta! Nu înseamnă că iei problema de pe umerii lui, ci îl ajuţi să înţeleagă de ce o are şi cum o poate da jos. Când simţi compasiune îţi permiţi să fii şi să fie, îl simţi fără a denatura ce simţi, trăieşti emoţia celuilalt, fără a te încărca pe tine cu acea emoţie – pur şi simplu. Şi, foarte important: nu gândeşti un câştig al tău personal! Te vezi în celălat ca într-o oglindă şi primeşti ce dai.

Nu am studiat etimologia acestui cuvânt, dar – gândindu-mă la cuvântul englezesc compassion – îl traduc prin a iubi împreună cu altcineva. Ce frumos sună: „a iubi împreună cu…”, nu-i aşa? Poate tocmai de aceea m-a ales cuvântul pe mine: ca să învăţ să iubesc împreună cu… . Să iubesc împreună cu fiecare om şi să continui să iubesc şi dincolo de om. Să iubesc împreună cu fiecare pom, cu fiecare floare, cu fiecare animal, cu fiecare stâncă… Nu ştiu cum se face sau se practică această compasiune, dar aş putea oare să o am dacă nu ar exista mai întâi întrebarea „CE E?” şi fără a fi conştientă de ea? Compasiunea se trăieşte şi cred că cel mai bine se explică prin faptul că EŞTI COMPASIUNE, aşa cum eşti atâtea alte cuvinte – fiecare cu energia lui.

Ce minune stă în fiecare cuvânt, nu? Ce şansă avem să le gândim şi abia apoi să le rostim sau, în cazul cuvântului meu, să-l fim !

@driana