Minunaţii invadatori ai Iaşului

studenti2Sfârşit de septembrie. Vreme amestecată, mai degrabă mohorâtă. Culorile toamnei detronează verdele atotstăpânitor. Pe stradă multe maşini, claxoane, frâne, gesticulări şi ţipete. Peisaj urban comun. Dar Iaşul a primit zilele acestea un extra-condiment: veselii, nerăbdătorii, impetuoşii, frumoşii studenţi! Ei sunt minunaţii invadatori ai Iaşului.

Stăzile sunt iar vii, cafenelele neîncăpătoare, magazinele aglomerate, iar holurile facultăţilor nu îţi mai întorc ecoul paşilor tăi.

Au fost şi cazările în căminele universităţilor. Mi-am făcut cu greu „pârtie” până la uşa cabinetului. O studentă (sigur boboc) m-a întrebat timidă dacă ştiu unde e amfiteatrul B5. „Exact în spatele tău!” îi răspund şi am râs amândouă. Nu se vedea din cauza aglomeraţiei.

Îmi era dor de acest zumzet, de zâmbetele lor, de pofta lor de viaţă, de energia pe care o emană, de optimismul lor. Mulţi (chiar şi eu, recunosc!) se gândesc îngroziţi la ambuteiajele ce vor urma, la aglomerarea traficului într-un oraş şi aşa paralizat de lucrările veşnice de infrastructură rutieră. Există şi acest minus, desigur, dar plusul venit din toate celelalte este imens.

Deci, invadaţi, dragi studenţi, aleile minunatului nostru oraş! Umpleţi parcurile cu râsetele voastre! Daţi-ne culoare! Iaşul vă deschide larg porţile!

@driana

Anunțuri

Aşchia nu sare departe de trunchi

1613988_667265496653862_1092788101_nNe aşteptăm ca “BOŢI” – boţul nostru de aur – să ne moştenească în totalitate. Ne căutăm cu aviditate trasăturile pe chipul noului născut şi spunem victorioşi: “Aha! Are nasul meu! Are bărbia mea! Are buza de sus a mea!“. Ţin minte cum îl studiam pe Mihai şi cum nu regăseam aproape nimic din mine. Şi m-am trezit spunând cu voce tare: “Lasă, că se mai corectează el!” Mircea m-a auzit şi cât am mai râs împreună pe chestia asta! Chiar a devenit un banc al nostru!

Dar, de fapt, copiii ne seamănă în multe alte privinţe. Eu, îmi tot repetă părinţii, am plâns isteric până la 11 luni! Aveam ceva de reproşat… mă justific acum! Mi-au tot spus “Să ai şi tu o asemenea progenitură!”… Şi cum Universul nu ştie de glumă, Mateea a plâns astfel, dar numai până la 3 luni şi jumătate. 1-0 pentru mine! Mateea seamănă, într-adevăr, cel mai bine fizic cu mine, dar regăsesc in Eva ceva mai mult din personalitatea mea.

Îmi povestesc părinţii cum a fost prima dată când am venit în Iaşi de la Suceava. Eu aveam aproape 2 ani, iar fratele meu aproape 4 ani. Ne-au lăsat singuri afară, dar ne supravegheau, fără ca noi să ştim, de la balcon. Eram grăsuţă, mergeam legănat, dar am ţâşnit ca o săgeată când am văzut că cineva ridica mâna asupra fratelui meu şi am sărit la bătaie. Am fost cam bătăuşă. Veneau uneori părinţi la uşă să mă “reclame”, dar ai mei nu mi-au zis nimic. Au spus că mă voi descurca în viaţă şi erau chiar mulţumiţi. „The old school”

30 de ani mai târziu o duc pe BOŢI nr. 3 – Eva – la grădiniţă. Vin după două ore şi mă aştept să o găsesc stoarsă de plâns (cum au fost şi fraţii ei mai mari la vremea lor), dar Eva se juca de zor şi fericită mă întreba de ce am venit aşa de devreme. Stupoare! Mă uitam la ea ca la o “abatere” pozitivă. Am întrebat-o timid cum a fost, ce a făcut, cum sunt copiii… Ea mi-a răspuns senină: “I-am bătut pe toţi!” Nici nu ştiu dacă am întrebat eu sau nu “De ce?!”, eram prea uluită. Dar ea m-a lămurit: “Care punea mâna în părul meu primea un pumn. Acum nu mai pune nimeni mâna!” Avea părul lung până la brâu şi tot numai inele. Deci, în plină cultură Barbie, era greu să nu o remarci şi să nu vrei să te joci cu părul ei. Îi înţeleg pe copii! Dar, în doar două ore după ce i-a “bătut”, au devenit cei mai buni prieteni. M-am interesat la “Doamna” şi ea mi-a spus că nu a fost o bătaie, ci, de fapt, i-a zguduit niţel sau i-a îmbrâncit – deci o chestie normală în stabilirea raportului de forţe sau a “teritoriului”.  A continuat să îi “bată”, “dar numai când o meritau” (am încheiat citatul din Eva). Eu nu am primit plângeri. Poate părinţii lor erau mult mai toleranţi sau poate felul de a fi al Evei a făcut să aplaneze chiar ea din faşă orice formă de conflict. Şi chiar aşa e şi normal! Gândiţi-vă cam câte încăierări ne-au creionat copilăria! Stăteam toată ziua afară şi era normal să ne mai certăm, să ne mai luăm de păr, dar asta nu ne împiedica să ne continuăm joaca împreună. Pe atunci părinţii nu stăteau pe margini să ne supravegheze şi să intervină la prima noastră nemulţumire. Aşa am învăţat să ne descurcăm şi să ne măsurăm propriile forţe prin raportare la ceilalţi. Ne-am adaptat şi am crescut mai puternici. Asta a făcut şi Eva. A văzut o problemă, a acţionat cum a considerat că e mai bine pentru ea atunci, a suportat şi consecinţe – fără îndoială, dar a învăţat şi i-a ajutat astfel şi pe ceilalţi să îşi înveţe partea lor. Nu sunt pentru bătaie, dar sunt pentru copilărie – cu setul ei complet de lecţii. Şi, între ele, sunt şi greşeli pe care trebuie să le facă pentru a ajunge mare şi viguroasă. Cert este că o văd crescând cu puterea unei buruieni, dar cu dulceaţa rodului bun şi îmi spun: “Se va descurca în viaţă!”. Apoi îmi zâmbesc amintindu-mi de ai mei! Şi sunt mulţumită, că doar e aşchia mea!

@driana

„Acadelele sunt pentru copii bogaţi!”

11949497_899457876787456_2522863110384114518_nÎntr-o zi, după ce am terminat-o cu „ştiinţa”, m-am îndreptat alene spre casă. Îmi propusesem să îmi umplu privirea de frumuseţile toamnei. Eram atentă la frunzele ce se agăţau de copaci ca nişte decoraţiuni tomnatice sau îmi târâiam paşii şi şutam voios în grămăjoarele adunate pe trotuare. Îmi tot spuneam ce frumoasă e viaţa şi trăiam o stare de fericire! Deodată, plânsetul unui copil m-a trezit şi m-am uitat cu îngrijorarea unei mame în jur: era o fetiţă frumuşică foc, creţulină şi cu năsucul zbârcit de suferinţă. Mama o trăgea de mânuţă şi îi spunea ceva ce m-a înlemnit: „Nu pot, draga mea! Acadelele sunt pentru copiii bogaţi! Noi nu avem bani!” Nu erau nervi în vocea bietei mame, nu era dojană. Era, însă, o tristeţe resemnată… Şi pentru că fetiţa nu se oprea din plâns, a fost luată de mămica ei în braţe şi aşa îmbrăţişate amândouă s-au îndepărtat…

Am fost foarte bulversată. Nu mi-am permis să o opresc şi încă mă mai întreb dacă nu ar fi trebuit să o fac… Cât costă o acadea?! 50 de bani! 50 de bani!!! Şi nu cred că biata mămică dorea să îşi chinuie fetiţa spunându-i acele cuvinte… Ce tristă poate fi copilăria uneori… Şi nu e deloc drept!

Acum, când scriu aceste rânduri, îmi vine în minte un episod similar, petrecut acum câţiva ani. Era iarnă şi am auzit o mamă spunând copilului ei: „Nu te mai da pe gheaţă. Îţi strici ghetuţele şi nu am bani să îţi cumpăr altele!…” Iar copilul se uita cu jind la micile porţiuni de gheaţă, neavând bucuria să le „încerce”. Păi, care mai e farmecul iernii?! Ce tristă poate fi copilăria uneori… Şi nu e deloc drept!

Şi parcă nu poţi să fii fericit când există atâta suferinţă în jur… Nu aşteptaţi să vină sărbătorile de iarnă pentru a fi buni! Bucuraţi-i pe cei mici! Nu vă gândiţi doar la voi şi la fericirea voastră! Fiţi fericire, dar creaţi fericire şi celor din jur! Mai avem timp să fim buni, mai avem timp să ne dăm seama că rostul nostru pe Pământ este legat de al celorlalţi. Hai să începem chiar de azi! Cum ar fi dacă am lua o acadea şi am da-o unui copil nevoiaş (dar numai cu permisiunea mamei lui!). Cine ştie? Poate e chiar acea fetiţă şi poate năsucul ei va fi luminat de data asta de un zâmbet! Un zâmbet mare cât tot Universul!

@driana

Si pe Catchy!

Efectul unei critici

thumbs-up-thumbs-downAzi viaţa mi-a adus o situaţie inedită: m-am confruntat cu un critic. Polemici am mai dus eu pe tot felul de teme, dar niciodată nu am primit o critică în faţă pe marginea scrierilor mele. Şah? Şah mat?!

Scriu de multişor. Mai întâi am publicat pe Facebook sub forma Notelor. Apoi m-au descoperit cei de la Catchy şi mi-au propus să-mi publice câteva din scrierile mele. Cu timpul, când am simţit că am crescut suficient, mi-am făcut şi un blog. Un parcurs “normal” zic eu pentru un amator. Nu am pretenţia că scriu literatură. Scriu … ce scriu… şi o fac cu plăcere. Scriu pentru mine şi pentru încă un număr nu foarte mare de ochişori care văd la fel sau simt la fel ca mine.

Nu ascund faptul că printre subiectele mele favorite sunt copiii. Scriu cu cea mai mare plăcere din experienţa mea de mamă. Nu e vastă, dar nici zero. Şi, din puţinul ei, am “cerneală” pentru condei. Cum e cerneala sau cum e condeiul … asta abia acum îmi pun problema!

Azi, într-o discuţie banală, a venit vorba şi despre faptul că scriu. Persoana din faţa mea nu-mi citise niciun rând, nici nu mă cunoştea, de altfel. Dar mi-a spus foarte deschis că nu vede de ce ar citi vreun rând de-al meu despre experienţele cu copiii mei, câtă vreme nu am cei mai realizaţi copii sau, măcar, câtă vreme nu am excelat eu ca mamă în creşterea şi îngrijirea copiilor… Şah! Şi a continuat: sunt copiii mei cei mai buni în clasele lor sau au intrat la cele mai pretenţioase şcoli din oraş? Nu… răspund eu… Dar atunci eu, ca mamă, sunt o mamă perfectă, care face totul “ca la carte”? Nu, răspund eu din nou… Şah mat!

Adevărul e că numai mamă-model nu sunt! Mai şi scriu despre “erorile” mele! Nu am timp pentru ei, gătesc când şi când, fac teme cu ei, dar nu sistematic, nu îi duc la activităţi extraşcolare, pentru că nu am timp să fac pe taximetristul, nu ajung la toate şedinţele cu părinţii – oricât de mult mi-aş dori, nu pot ajunge simultan la două serbări sau la deschiderea anului şcolar la două şcoli diferite, aşa că mă văd nevoită să aleg la cine merg, negociez cu copiii şi nu dictez, nu îmi prea iese culcarea la ore fixe sau mâncarea după regim… Iar copiii – nu sunt cei mai buni, dar nici nu mi-e ruşine cu ei!

Atunci despre ce scriu? Cred că scriu despre mama normală, nu despre o zână. Nu am o baghetă magică şi oricât m-aş da peste cap, aş obţine cel mult o migrenă puternică! Sunt o mamă care are marele tupeu să îmbine o carieră a ei, cu cea a soţului şi, împreună să gestioneze afacerea numită “familie”. Grea afacere! Unele mai dau şi faliment… Dar a noastră merge şi e şi pe profit – ce se măsoară în iubire, multă, tare multă iubire! Avem trei produse: trei copii! Fiecare, însă, generează costuri foarte mari, în special de timp – fiind unicate, nu produse de serie! Şi nu avem rebuturi! Zero rebuturi! Cum reuşim? Cu multă migală. Uneori unul are nevoie mai mare de atenţie, alteori altul, dar nu poţi neglija pe nimeni! Şi poate produsele nu sunt cele mai valoroase de pe piaţă, dar pentru noi sunt nepreţuite, pentru că numai noi ştim cu ce efort le-am făcut ceea ce sunt! Şi cât de mult ne-am uitat pe noi în tot acest proces…

Cam aşa sunt şi nu-s perfectă! Dar am tupeul să scriu despre asta! Şi scriu cu drag, că nu scriu din cărţi, nu scriu teorii şi nici teoretic. Nu dau reţete, pentru că nu există reţete. Există doar lecţii de viaţă scrise şi mai ales trăite cu foarte multă iubire. Cam atât! Dar mai există şi altă “literatură”, scrisă de oameni-model, ce au copii perfecţi. Şi e minunat că e aşa! Pentru că avem “repere” pe care puţini oameni le vor atinge cândva, dar măcar ştiu spre ce să tindă … dacă ar vrea să “sufere” o comparaţie. Dacă eu dau polul negativ, tot e bine: măcar ştim că se poate şi mai rău! Oare nu e loc pentru toţi sub soare? Şi… cam atât!

@driana

Fluturaşul care mi-a schimbat viaţa

20150320_110855Acum 12 ani priveam intens în ochi o mogâldeață ce avea să îmi schimbe viața: Mateea. O studiam curioasă, ca orice proaspătă mămică. Îi număram degețelele, îi verificam respirația, îi analizam trăsăturile… Era a mea! Avea (și încă mai are!) nările în formă de inimioară, niște degețele perfecte și o urechiușă ca de elf (dar numai pentru câteva zile!).  Îi povestesc și acum cât de delicată era până și în burtă, comparând-o cu un fluturaș. Ea este fluturașul meu! Ea este motivul pentru care ador fluturii!

12 este numărul anilor cu care m-a făcut mai fericită!

12 ani de privilegii – aşa le-aş numi pe toate clipele în care m-a îmbrăţişat cu aripioarele ei de fluturaş şi mi-a dăruit zâmbetul care topeşte şi gheţarii.

12 ani de lecţii de zbor – pentru că ea, fluturaşul meu, mi-a deschis un întreg Univers şi mi-a dat aripi.

12 ani de poveşti cu zâne, 12 ani de periat cosiţe blonde, 12 ani de căutat rochiţe roz, şi mov, şi albe, şi pure.

12 ani de dovezi de iubire – ba un pupic pe nas, ba un bileţel scris tremurat şi stângaci, ba poezii, ba desene, ba simplul „Te iubesc!”.

Ani de emoţii când recita ceva pe scenă, de aplauze înlăcrimate, de teme pentru acasă, de cules castane, de pus flori la presat, de vânat nori, de lansat avioane…

Tu eşti fluturaşul meu care mi-a schimbat viaţa, care mi-a arătat ce înseamnă duioşia, visarea şi harul în stare pură. Sunt recunoscătoare că ai ales să fii fetiţa mea, îţi iau mânuţa gingaşă, ţi-o sărut cu inima şi te las să mă duci acolo, departe, dincolo de curcubeu! Lasă-mă să-ţi fiu alături mulţi-mulţi ani!

Minunea mea, Mateea, împlinește azi 12 ani! La mulți ani, comoară dragă!

@driana

Construieşte-ţi VISUL!

923425_942467455786120_3853494581073246104_nEram studentă în anul V, cred, când un profesoru ne dădea ca temă să realizăm un soi de schiţă (acum i-am spune proiect) de planificare a vieţii noastre personale, care să cuprindă tot: viziune, misiune, scop, obiective pe termen lung/scurt legate de carieră, familie etc. Şoc şi groază! În primul rând că „pe vremea mea” nu prea aveam proiecte: în 5 ani de facultate dacă am avut 5 proiecte! Relaxare, frate, ar spune studenţii mei mai cârcotaşi! Dar, adaug eu, aproape toate examenele aveau atât probă scrisă, cât şi orală, iar numărul de ore pe săptămână era undeva la 40, faţă de 20 în prezent.

Primind această sarcină (însoţită de minimum de informaţii posibile!), toţi eram în ceaţă! Ne întrebam retoric „Ce ne facem, fetelor?”. Ca o paranteză, din total 45 de studenţi câţi am fost  în anul I, eram 41 de fete! Au mai venit pe parcurs de la Seral încă 15 colegi, dar tot majoritar fete. Eram consideraţi o facultate de fete!

Şi, „pentru că trebuia” să fac acest proiect, am trecut în mare repezeală câteva obiective care „să dea bine”, însoţite de argumente „pertinente” şi gata! Mission accomplished!

Abia acum realizez ce şansă mi s-a dat şi cum i-am dat cu piciorul. Poate dacă ne-ar fi explicat utilitatea unui astfel de demers l-aş fi realizat mai temeinic. Acum ştiu că oamenii în general şi românii în particular gândesc pe termen scurt, chiar foarte scurt. Nu au viziunea viitorului şi asta pentru că nu îl visează, nu îl planifică. Le lipseşte VISUL. Când ai un vis, un ţel, faci totul pentru a-l atinge, atât cât poţi tu să te mobilizezi, dar când nu îl ai, îţi risipeşti energia pe lucruri efemere. Acum ştiu, pentru că încep deja să îmi spun: „poate ar fi fost mai bine dacă…”.

Stabiliţi-vă o ţintă, una mare, imensă chiar, dar care vă face inima să vă tresară şi la care visaţi nopţile. Stabiliţi-vă dead-line-uri, fixaţi pentru fiecare zi câte un obiectiv care să vă apropie de ea. Şi perseveraţi! Altfel viaţa trece pe lângă voi şi vă veţi întreba ce aţi făcut în tot acest timp. Viaţa oricum trece, dar trebuie să treacă frumos şi cu un scop.

Nu vă fixaţi doar obiective legate de carieră. Acum ştiu că familia este cea mai importantă. Ştiu că ea este sprijinul de fiecare zi, este sursa de energie, este paratrăsnetul stresului zilnic, este motivul pentru care zâmbesc. L-am cunoscut pe Mircea la 18 ani, el având 20. Cinci ani mai târziu ne căsătoream. Mulţi zic că am avut norocul să întâlnesc omul potrivit. Eu zic că împreună am construit această relaţie, am făcut-o să „meargă”, dar am avut timp să realizăm acest lucru. Eram aşa de tineri şi practic am crescut unul cu celălalt. Petreceam minim 5-6 ore pe zi împreună. Mă lua de acasă, mergeam împreună până la facultate (eu la Economie, el la Elecronică), mă aştepta la terminarea cursurilor şi apoi bântuiam oraşul împreună. Ştiam fiecare colţişor, aveam locurile noastre favorite, băncile noastre, copacii noştri, mesele noastre… Aveam vacanţe (pentru că eram studenţi) şi atunci eram non-stop împreună. Am avut timp! Dacă ne-am fi întâlnit 10 ani mai târziu, ne-ar fi lipsit tocmai timpul. Şi într-o cunoaştere superficială, poate că am fi considerat că nu suntem făcuţi unul pentru celalălalt şi poate că drumurile noastre s-ar fi despărţit. Timpul ne-a ajutat să ne modelăm unul pe altul, să privim în aceeşi direcţie, să stabilim aceleaşi visuri. Atunci se putea, acum ar fi fost atât de greu!

Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat înţelepciunea să creez măcar acest vis şi timp şă îl ating! Nu lăsaţi timpul să curgă! Treziţi-vă! E timpul să vă construiţi visul!

@driana

Am copii mari… din fericire!

1170899_549417955112745_360495088_nŞtiţi bucuria cu care aşteptăm concediul? Cum să nu! Că doar avem cu toţii în minte un contor invizibil care ne anunţă: “Au mai rămas x zile!”. Eu, una, mă închipui zăcând şi nefăcând nimic … aşa… vreo săptămână… Uneori mă  bucur doar să-mi reamintesc sunetul liniştit al valurilor şi parcă le simt mângâindu-mi gleznele… Concediul pentru mine înseamnă “la mare”! Muntele e frumos, e tonic, dar … nu e “la mare”… Şi, oricât mi-aţi explica şi voi, ca mulţi alţii, că există munţi care se ridică din mare (am şi fost în astfel de locuri!), prezenţa lor e pur decorativă în inima mea. Marea e iubirea vieţii mele şi gata!

Însă, când eşti părinte, concediul se suprapune peste o altă noţiune “vecină şi prietenă” cum ar zice unii: vacanţa copiilor. Şi, deodată, te vezi cotropit precum ţările bogate şi blajine! Nu mai este concediu, ci vacanţă şi nu mai este al tău, ci “al lor”. Îmi explica acum câţiva ani o prietenă, care pe atunci nu avea copii, că e un non-sens să îţi faci concediul după cum îţi cântă copiii. Că eşti părinte, tu plăteşti şi gata! Ei merg unde le spui tu şi nu invers… Acum e şi ea mamă şi, nu o să ghiciţi, dar … vacanţele se fac după “ăla micu’ ”. Dacă înainte râdeau de noi că mergeam la plajă cu ditamai geanta, acum sunt o copie mai întârziată a noastră. Oare s-a schimbat ceva în viaţa lor?!

Anul acesta am fost la mare (bineînţeles!), într-un complex imens. Nu eram în România, dar multă română se mai vorbea prin jurul nostru… La masă făceam ochii roată să-mi identific prin mulţime copiii şi, inevitabil, dădeam cu ochii de persoane trase la faţă, încercănate şi fără urmă de zâmbet pe chip: erau părinţi de copii mici! Din cauza căldurii şi a agitaţiei din jur, toţi ţâncii parcă erau băgaţi în aceeaşi priză. Plângeau şi aruncau mâncarea pe jos sau măcar ţipau şi băteau din picioare în faţa insistenţelor părinţilor. Îi vedeam pe aceşti oameni şi pe plajă construind castele, adunând din mare lopăţelele luate de valuri sau cărând găleţele cu apă. Îi recunoşteam după mers, după privire, după abundenţa de bagaje, după căscat… Oare ei erau în concediu? Oare erau la relaxarea mult visată? Cam acesta e concediul părinţilor cu copii mici. Şi e extenuant! Ştiu ce spun, pentru că am fost acolo … de vreo 15 ani!

Dar mi-a fost dat să văd şi alt tip de concediu: al părinţilor de adolescenţi. Lângă noi, pe plajă, a venit un grup de români în care era şi o tânără de vreo 15 ani. Mama ei o vâna ca pe un infractor. O căuta în buzunare, îi confisca telefonul, îi citea mesajele, o ameninţa cu tăierea de fonduri… şi în tot timpul ăsta se plângea! Ce îi face ei copilu’… Iar fata se comporta precum o victimă terorizată de agresorul ei! Ce îţi puteai dori mai mult la mare, la soare, la relaxare?! O plajă privată?! Mă uitam şi eu la adolescentul de lângă mine care îmi tot repeta că e ultimul an în care mai merge cu noi, că ar fi putut să meargă la Vama Veche…

Viaţa ţi se schimbă odată cu venirea copiilor. E adevărat! Un coleg mi-a spus cândva că voi vedea eu că un copil mic îţi aduce probleme mici, pe când un copil mare vine cu probleme mari cât casa! Ştiu şi eu?! Mai că i-aş da dreptate! Dar cearcănele mamelor de copii mici îmi aduc aminte de depresiile datorate privaţiunii de somn! Un cap limpede şi odihnit găseşte mai uşor, parcă, soluţii. Poate de aceea am făcut toate greşelile posibile şi imposibile ca mamă novice.

Una peste alta, deja se prefigurează zorii revenirii concediilor de odinioară! Mihai vrea la Vama Veche, vor urma Mateea, apoi Eva… Aşa că deja l-am anunţat pe Mircea că, mai devreme decât credem noi, vom merge ca doi ghizuroi, numai noi doi, în concediu! Dar atunci voi alege NUMAI hoteluri „Adults Only!” – create anume pentru cei ce nu vor să audă orăcăit de bebeluşi în toiul nopţii, ţipete sfâşietoare în restaurante sau nu vor să facă slalom printre prichindei! Mi-a ajuns! Atunci voi spune relaxată: Am copii mari… din fericire!

@driana

Be all you can be!

390-girl-0516Într-o zi, în cadrul unui eveniment la care am participat toţi Manolicii, un domn mai în vârstă s-a adresat fetelor mele: voi, acasă la voi, să spălaţi vasele şi să le ştergeţi cu prosoapele, pentru că sunteţi fete, iar Mihai să mănânce în vasele curate, pentru că e băiat. Le-a repetat acest lucru de patru ori şi de fiecare dată le cerea confirmarea: „Da?”, iar ele spuneau „Da!”. Eu sufăr de o boală: corectitudine şi îmi tot ţineam gura să nu răspundă ce-i venea… A venit apoi şi la mine cu tot cu copii, spunându-mi că a stabilit cu ei că fetele vor spăla vasele în familie, iar bărbaţii vor mânca. Cum nu pot să tac (pentru că nu ar fi fost corect!), am răspuns cât am putut eu de diplomat şi de binevoitor: bărbaţii să le cumpere maşini de spălat vasele şi vor mânca împreună!

Am înţeles perfect intenţia prietenoasă şi binevoitoare a acelui domn. Scopul a fost unul umoristic, fără doar şi poate, dar sensul strict m-a îngrijorat. Hai să explic!

Copiii sunt nişte puiuţi nevinovaţi, care primesc non-stop prescripţii ce devin, ulterior, principii de viaţă. Mihai avea 3 ani când a venit acasă de la grădiniţă cu texte de tipul „locul femeilor este la cratiţă” sau „bărbatul este şeful”. Atunci am înţeles că apare la orizont o posibilă problemă: să cresc la casa omului un puiuţ misogin, ceea ce nu aş putea accepta! Aşa că am stabilit un obiectiv, o strategie şi tactici! L-am luat de mic în bucătărie, mă ajuta la toate şi îi făcea mare plăcere. Chiar îmi spunea că poate va deveni un chef şi eu i-am spus “Be all you can be!”. Ce e rău în a fi independent, să ştii să te descurci în bucătărie, băiat fiind?! În plus, îl desemnez periodic şeful copiilor (şef peste fete) şi îi explic ce responsabilităţi decurg din această funcţie. Nu e uşor să o ai ca şi subaltern pe Eva! Ea îi face toate şicanele posibile, dar Mihai are de învăţat o lecţie: respectul se câştigă, nu se cere! Şi, în plus, trebuie să pui şi tu umărul într-o relaţie ca treaba să meargă!

În acelaşi timp, cultiv independenţa fetelor, cu tot ce derivă din aceasta! Ştiu că mă aşteaptă la orizont adolescenţa lor şi sunt îngrozită, dar mai ştiu că vreau să fiu lângă ele. Refuz să accept ca cineva să le bage în cap că sunt inferioare bărbaţilor. Nu sunt nici inferioare, nici superioare, ci sunt egale. Pot parcurge fix acelaşi drum, pot să îşi stabilească fix aceleaşi ţeluri în viaţă, pot fi exact ceea ce vor ele să fie. Locul lor nu este în urma bărbatului, ci alături de el. Şi dacă vor spăla vasele, e pentru că ele vor decide acest lucru şi nu pentru că locul lor este la cratiţă.

Sunt femeie şi blondă, deci discriminările nu au lipsit în viaţa mea, dar am ales să nu fiu sau, mai ales, să nu mă simt discriminată. Dar mai sunt şi mamă de fete blonde şi am hotărât să le cresc puternice şi independente. Prescripţia mea atât pentru ele, cât şi pentru Mihai am decis să rămână “Be all you can be!”.

@driana

Azi mergem la distracţie!

1002245_529744493746758_238935684_n Acestea sunt cele mai aşteptate cuvinte în familia Manolică! Sunt motivul pentru care începe săptămâna (din declaraţiile copiilor, desigur!), singura monedă de “şantaj” care funcţionează  atunci când negociez ceva cu cei trei moştenitori!

Dar ce se ascunde în spatele acestei propoziţii?

1013584_529744987080042_475038422_nCând Mihai intra în clasa I, tocmai se năştea Eva (numărul 3 pe tricou). M-am gândit că s-ar putea ca el să se simtă izolat sau “mai ieftin” şi să considere că toată atenţia mamei este definitiv îndreptată fie spre noul boţ de lumină, fie spre Mateea – care avea doar doi anişori. În plus, nu am stat în concediul de maternitate decât două luni, aşa că mai apărea un pretendent la timpul meu – studentul.

1069881_529744717080069_132532637_nÎn consecinţă, am decis să instaurăm o regulă: o dată pe săptămână, doar noi doi, adică eu şi cu el, urma să petrecem o după-amiază după regulile lui. Să mergem (obligatoriu pe jos, ca să avem mai mult timp de discuţii) unde alegea el, să mâncăm ce dorea el, cât dorea el, să discutăm ce dorea el şi să stăm cât dorea el. Îl aşteptam la poarta şcolii şi împreună declaram deschisă ziua de distracţie!

999051_529744830413391_970995236_nA fost îndărătnic la început. Mergea ţâfnos, pus mereu pe harţă, de parcă mă încerca: chiar vreau să ne distrăm sau nu? Apoi, încetul cu încetul, a ajuns să fie fermecat de această experienţă. Bineînţeles că alegea să mâncăm numai la McDonalds sau KFC! Dar, invariabil, ajungeam la libraria Alexandria (iniţial pe vremea când era la Fundaţie, apoi pe Ştefan cel Mare). Împreună răsfoiam cărţi, analizam jocuri sau orice altceva. Apoi a ales şi alte librării, magazine de electronice sau, mai nou, de haine. Acestea erau şi încă mai sunt puncte nelipsite din itinerariul nostru, dar, cel mai important, descoperea Iaşul alături de mine. Aveam grijă să-l port pe tot felul de străduţe încărcate de istorie, vizitam muzee, admiram arhitectura unor case, florile de curţile oamenilor, cunoşteam câini şi pisici… Şi vorbeam! Vorbeam non-stop! Abordam toate subiectele posibile şi imposibile. Eram doar a lui!

971669_529744353746772_1611142919_nFetele au intrat pe rând, mai întâi Mateea, apoi Eva în acest joc. Am încercat să am cu fiecare în parte o zi diferită, dar acum nu mai am timp să merg cu câte unul. De obicei merg cu toţi trei. Fac, însă, eforturi să avem şi ziua fiecăruia, măcar o dată pe lună. La sfârşitul zilei suntem cam obosiţi, e drept! Dar ce rămâne în amintire este nepreţuit! Am învăţat, astfel, cu ei alături, că relaţia cu copilul tău/copiii tăi se construieşte pas cu pas. Am învăţat că şi ei au nevoie de un confident – şi cine e mai bun decât o mamă! Am învăţat că au nevoie de repere, au nevoie de modele, au nevoie de explicaţii “pe limba lor”. Ei au înţeles că nu mulţi fac asta şi, prin comparaţie, copiii mei au apreciat odată în plus iniţiativa şi efortul meu. Şi cât de multă nevoie am şi eu să mă fac înţeleasă!

Continuarea pe Catchy!      🙂

Metafora norului pufos

Girl-Looking-at-The-CloudsSuntem într-o veşnică agitaţie, care ne face nervoşi. Mergem nervos, privim nervos, răspundem nervos… Dar oare cum sunt, atunci, gândurile noastre? Calme şi senine? Nu!!!! Nervoase, că doar aşa-i reţeta!

Ei, închipuiţi-vă că pe cerul existenţei voastre apare un nor alb şi pufos! O pufoşenie celestă! Avem ochi şi pentru el? Sau suntem prea ocupaţi să vedem coada de maşini din faţă, colegul care varsă cafeaua pe tine sau copilul care îţi cere mâncare? Dar să zicem că totuşi îl observăm. Câţi dintre noi s-ar opri să îl admire? Câţi ar reface jocul ăla amuzant al copilăriei în care vedeam în formele norilor tot felul de creaturi existente sau imaginare? Şi, dacă am face-o, cum ne-am simţi? Mai bine, nu-i aşa? Sigur am zâmbi – şi cu acel zâmbet ne-am schimba cu totul starea de spirit şi întreaga percepţie a lumii în care trăim!

Un singur nor pufos ar schimba Universul tău şi te-ar schimba şi pe tine! Dar oare numai un norişor are acest dar? Oare o floare, un copac, un fir de iarbă, un fluturaş, o libelulă, ochii senini ai unui copil, o rază de soare ce străluceşte printre frunzele copacilor… Ce sunt toate acestea dacă nu echivalentul norişorului nostru? Odată ce le-am observat, se schimbă puţin peisajul. Devine viu, colorat, prietenos şi asta numai pentru că ţi-ai îngăduit să VEZI. Ele sunt dintotdeauna aici, dar ochii nu le observau. De ce oare? Pentru că mintea le-a spus să vadă altceva! Ochiul vede ceea ce mintea îi spune să vadă!

Dar, să revenim la norişorul nostru. Să zicem că altcineva îţi atrage atenţia asupra lui şi, mai mult, îţi spune şi ce să vezi. Poate îţi spune să vezi un elefant, dirijându-te dibaci să-i observi trompa şi urechile, picioarele şi coada… Îţi va smulge un „Aha! Acum îl văd!”, punându-ţi astfel ochelarii lui pe nas. Cum vei vedea lumea? Ca el, desigur! Oare toţi cei ce îţi arată ce să vezi o fac ţintind doar binele tău? Oare vor fi unii care ar avea de câştigat dacă le porţi ochelarii? Oare manipularea nu e fix o astfel de pereche de ochelari?

Spală-ţi de pe ochi toate lentilele puse de alţii! Cei doi ochi cu care te-a dăruit Dumnezeu îţi sunt suficienţi pentru a VEDEA ŞI SINGUR. Gândeşte, analizează, simte – pentru că poţi. Norul alb şi pufos e al tuturor şi e vizibil. Dacă tu vezi un elefant, e pentru că mintea ta ţi-a spus asta şi nu mintea mai mult sau mai puţin binevoitoare a altuia.

Schimbă-ţi gândurile şi îţi vei schimba viaţa! Decide să vezi şi vei vedea! Decide să cunoşti şi vei cunoaşte! Decide destinaţia vieţii tale şi vei ajunge acolo. Taie corzile care te-au transformat într-o marionetă şi umblă! Priveşte în jur: e viaţă, e culoare şi norişorul alb te aşteaptă să-i dai un nume! E alegerea ta şi e perfectă! Pentru că tu eşti perfect!

@driana