Iartă-mă, mamă, pentru ceea ce nu sunt!

mom-landCiteam azi un articol intitulat chiar așa: „Iartă-mă, mamă, pentru ceea ce nu sunt!” și mintea mi-a zburat cu mai bine un an în urmă, când asistam plină de emoție la Serbarea Abecedarului mezinei noastre minunate, Eva. Sala, mare de altfel, era plină de părinți, care priveau, pozau, filmau fiecare pe boțul propriu de lumină. Eu stăteam îngrămădită într-un colț ales cu grijă pentru a avea un unghi cât mai bun spre Eva, către care aruncam tone de bezele când ne întâlneam privirile.

Serbarea a început cu o lecție deschisă. Copiii, așezați în bănci, au tras câte un subiect care putea fi din toată materia studiată (română, matematică, puțină istorie, cunoașterea mediului etc.), apoi, în ordinea numerelor extrase, veneau în fața clasei, citeau bilețelul, dar nu ei trebuia să răspundă, ci cei din sală.

M-am uitat un pic îngrijorată la Eva. Mă gândeam la presiunea de pe umerii ei. Mă gândeam că prezența unui public atât de numeros o va intimida. Dar ea s-a întors spre mine și, dând din mână cu un gest voit a mă calma, mi-a șoptit: „E ușor!” și mi-a zâmbit liniștitor. Cine pe cine susținea? Cine pe cine calma? Frumos amestec de stări și de sentimente!

Dar liniștea mi-a fost spulberată de o mămică de lângă mine. Ea stătea cam la trei părinți distanță de fetița ei, care trăsese un bilet despre Ștefan cel Mare și Sfânt. Mama, deosebit de stresată, își pistona non-stop copilul. La adăpostul rumorii din sală, lăsându-se în jos, să nu o vadă Doamna, îi dicta răspunsurile fetiței, care nu înțelegea bine ce spunea, fapt ce o enerva la culme pe mamă! I s-a adresat pe un ton șuierător, ca o poruncă înecată în venin, iar fetița s-a blocat! Nu voi uita niciodată expresia de pe chipul acelui copil! Groază pură! Când i-a venit rândul și a fost invitată în fața clasei, mama i-a mai aruncat un „Vezi cum citești, că naiba te ia!”. Deci, cum credeți că a citit micuța: s-a bâlbâit grozav, s-a fâstâcit, apoi a ridicat ochii spre colțul în care stătea mama ei, care abia aștepta să îi întâlnească privirea. De ce? Ca să-i fluture amenințător un pumn, pe care, mai apoi, într-un gest desprins parcă din filmele cu bătăuși, l-a dus spre gură mușcându-l ușor… „Ajungem noi acasă!”…

Și acum, când scriu, ochii mi se inundă de lacrimi… O văd pe Eva, veselă, vioaie, ridicând mâna și comunicând cu ceilalți, uitând de mine și de restul părinților, dar o văd și pe acea fetiță care a venit târâindu-și tălpile spre bancă, scurgându-se, parcă, pe scaun și rămânând cu ochii în jos, tăcută, pentru tot restul serbării, timp în care mămică se foia nemulțumită pe bancă, pufnind din când în când…

Anul acesta, de 8 martie, copiii ne-au organizat o serbare surpriză, în care fiecare și-a citit propria scrisorică izvorâtă din inimioara lui plină de iubire pentru mamă. Serbarea începuse. Era atâta emoție în jur, că până și ochii Doamnei Învățătoare mai picurau câte o lacrimă, când, la un moment dat ușa s-a deschis și a lăsat să intre un copil – o fetiță care nu a vrut să se alăture celorlalți până nu a venit mama ei. Mama, ocupată pesemne, a întâziat și doar i-a deschis ușa, fără să intre, apoi a plecat. Ghiciți cine era fetița! Ghiciți despre ce mamă vorbesc!

Continuarea … pe Catchy!   🙂

@driana

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Iartă-mă, mamă, pentru ceea ce nu sunt!&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s