Mami, acum sunt puternică!

12034_530172793703928_1600534458_nSeptembrie 2011. Mateea păşea zâmbitoare în clasa I. Şi-a găsit o colegă cu un rucsac identic, s-au luat de mână şi s-au aşezat în aceeaşi bancă. Era aşa de fericită! Mereu se întorcea spre mine şi îmi făcea din mână sau îmi trimitea bezele… frumoasa de ea! Inima mea de mamă era plină sentimente confuze: eram atât de mândră de ea, dar, în acelaşi timp, inima mi se strângea la gândul lungului drum care o aşteaptă. Mai trecusem prin clasele I-IV cu Mihai şi ştiam câtă muncă aşez pe umerii ei firavi! Mateea era sensibila trupei. Numai dacă te uitai mai serios la ea, ochii i se umpleau de lacrimi. Din acest motiv am decis să o înscriu în clasa I la 8 ani neîmpliniti şi nu la 7, aşa cum era “normal”. I-am mai dat un an de copilărie. Ce lupte am avut ca să îi conving pe toţi că aşa e mai bine pentru ea! Când eram întrebată, răspundeam: aşa îmi spune inima mea de mamă.

Dar iată că încă din prima zi de şcoală un băiat, pe nume Tudor, o ia in braţe şi o întreabă dacă vrea să fie prietena lui. Am salvat-o eu spunându-i că nu numai Mateea va fi prietena lui, ci încă alţi 25 de copii. Zilele treceau şi mereu, când ajungeam la şcoală, Tudor năvălea la mine “pârând-o” pe Mateea că îl “respinge”, iar eu îi răspundeam amuzată că ea este atentă la ore, că e elevă acum şi este mult mai preocupată de şcoală… După numai trei săptămâni Mateea a devenit retrasă, nu mă mai privea în ochi şi ofta de câte ori aduceam vorba despre şcoală. Iniţial am crezut că poate i se părea prea greu, dar vorbind şi cu ea şi cu d-nul învăţător, am văzut că nu acesta putea fi motivul. Apoi am crezut că poate era obosită, dar nici asta nu a fost cauza. După o lună a început să plângă şi nu doar dimineaţa, când o aduceam la şcoală, ci încă de seara, când vedea că se întunecă, deci „se apropia şcoala” – zicea ea. Curând, când o lăsam la şcoală plângea isteric şi se ţinea de piciorul meu rugându-mă să nu plec, iar d-nul învăţător îmi spunea că ea continua să plângă chiar şi o oră-două după plecarea mea.

Atunci, la sfatul unei prietene, am apelat la ajutor specializat, mergând cu Mateea la o d-nă psiholog. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că Tudor este la originea acestei schimbări. El o agasa pe Mateea, o sufoca şi, când vedea că ea îl ocoleşte, devenea violent. O bătea sistematic. Mateea nu ştia ce este aia bătaie. Şi nu ştia dacă e vina ei sau nu. Era aşa de debusolată, încât nu mai vorbea cu nimeni. Tudor are ADHD şi, se pare, la fel se comporta cu toate fetele. Cu părinţii lui nu se putea vorbi, d-nul învăţător făcea eforturi uriaşe să îi protejeze pe copii, dar era imposibil! Aşa că am încercat altă cale de rezolvare.

I-am explicat fetiţei mele că numai ea are resursele să îndrepte situaţia, că trebuie să fie puternică şi să îl înfrunte. Nu cu bătaie, ci altfel. Cum? Domină-l! Cum anume? Caută tu soluţia! Şi a găsit-o. Singură! Ridica tonul vocii, îl ţintuia cu privirea şi cu gesturi ferme! Deci „limbajul trupului”! A reuşit să devină mai puternică – dar abia spre sfârşitul clasei I. Până atunci a avut în fiecare zi lacrimi în ochi. În clasa a II-a, în februarie (deci în semestrul al doilea) mi-a povestit cum a trântit-o Tudor la pământ şi i-a tras un pumn în piept. Şi era aşa de degajată când îmi povestea, iar eu atât de consternată! Ce m-a impresionat este că ea, micuţa, mi-a spus: „Mami, nu te îngrijora, aşa se întâmplă mereu, dar acum nu îmi mai este frică!”

Continuarea pe Catchy!         🙂

@driana

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Mami, acum sunt puternică!&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s