Perspectiva unei mame…

10624785_993372864012960_1452005618545183066_nDe când am aflat de tragedia de ieri din Bucureşti, sunt extrem de tulburată! Mama din mine plânge… chiar dacă nu e vorba de copilul meu. Sau poate tocmai de aceea…

Vedeţi voi, noi, mamele, nu ducem doar crucea noastră. Şi ce simplu ne-ar fi! Noi suntem legate cu nişte cordoane de energie de fiecare prunc născut sau nenăscut. Bucuria fiecăruia dintre ei e şi a mamei. Tristeţea lor e şi în noi. Ochiul zice că suntem fiinţe distincte, dar inima ştie că suntem una!

Când sunt mici, noi îi însoţim. Dăm la o parte obstacolele din calea lor, îi ajutăm să se ridice când cad, le arătăm calea dacă se rătăcesc şi-i tragem repede înapoi dacă brusc apare vreo primejdie. E în natura noastră să le fim sprijin.

Dar, când mai cresc, ei pleacă şi singuri. Şi ce greu îi este unei mame, cel puţin la început!  Îşi spune că puiul e mare, se îmbărbătează în gând că totul este bine, dar mintea ei îl însoţeşte pas cu pas. Nu mai este lângă el să îndepărteze obstacolul, nu îl poate ridica dacă mai cade şi nu e acolo să-l tragă dacă apare vreo primejdie… Chinuitor sentiment de vină, vină amestecată cu toată dragostea din ea!

Aşa că poate părea cicălitoare când îi spune şi îi tot repetă să vină devreme acasă, să nu se amestece printre oameni dubioşi, să răspundă la telefon sau să mai sune din când în când… Nu e cicăleală! E dragoste amestecată cu vină! Vina de a nu-l putea ajuta la nevoie! El nu poate şti şi nici înţelege, pentru că el are doar dragostea! Vina nu-i este familiară, că nu el a crescut-o pe ea! Nu încă! Poate când ea va fi bătrână şi bolnavă… dar mai e mult până atunci!

În mintea unei mame totul trebuie să fie sub control: ruta pe care pleacă şi cea pe care se întoarce, momentele din zi când se întâmplă, grupul de prieteni, dar şi de necunoscuţi în care intră, activităţile pe care le va face, ce va consuma şi cât de mult va consuma, dacă are telefonul la el, cheile şi bani de cheltuială (nu prea mulţi, să nu fie ţintă, dar nici prea puţini să nu-i ajungă…). Şi e multă dragoste în acest control, dar şi multă vină…

Ei, închipuiţi-vă cum cade cerul peste ea când apare o variabilă nouă, scăpată de sub controlul ei! Întotdeauna apar, pentru că întotdeauna există, dar intră într-un calcul marginal de risc. Însă … incendiu?! Nu s-a gândit la aşa ceva! Nu era în lista ei, pentru că trebuia să fie în grija altora – adulţi responsabili ca şi ea! Noi, ca societate, ne-am împărţit „grija” echitabil între noi şi coexistăm, mergând împreună mai departe. Dacă eu nu mă achit de sarcină, tot echilibrul dispare, deci învăţ să trec responsabil prin viaţă! Incendiul de ieri a stricat echilibrul, a încălcat regulile din capul unei mame şi a adâncit sentimentul ei de vină! Dragostea e tot acolo – nici mai mare, nici mai mică – că nu poate fi mai mare sau mai mică, doar vina creşte! Şi ce face ea atunci? Plânge! Plânge chiar dacă nu e vorba despre fiul ei Pentru că, dacă ar fi vorba despre fiule ei, nu ar avea timp de plâns! Ar fi cu totul, trup şi suflet, lângă el şi ar lăsa plânsul pe mai târziu, când ar avea timp de lacrimi…

Azi toate mamele plâng, pentru că ce s-a întâmplat putea să li se întâmple şi lor. Azi toate mamele sunt solidare cu cei în suferinţă, pentru că suntem legaţi unii de alţii prin cordoane invizibile de lumină prin care ne simţim emoţiile unii altora. Eu mi-am îmbrăţişat puiul plecat şi el ieri la o petrecere, dar întors (din fericire!) teafăr acasă. Eu am avut şansa să-i spun despre o nouă variabilă – incendiul – şi să-l rog să o ia şi el în calcul. Alte mame nu au avut acest moment şi această şansă… Şi pentru ele plâng…

Publicat şi pe Catchy.

@driana

Alege să fii fericit!

11873450_807251156059887_4305754259408788641_nNu mă mai interesează televizorul, radioul sau ziarele. Nu mai trăiesc simultan cu mass-media. Până şi un film îmi este uneori greu să-l duc până la capăt. Sunt zgomote care-mi bruiază existenţa. Dar nu spun asta cu ranchiună, ci cu detaşare şi seninătate. Chiar nu acuz şi nu compar, pentru că nici nu mai ştiu ce să acuz sau cu ce să compar. Şi mi-e tare bine, că-s tot mai mult cu mine şi cu ai mei.

Văd oameni aprinşi la faţă care duc polemici grele pe teme de politică, care discută despre oameni sau situaţii, împărţind totul în alb sau negru, în bine sau rău. Mi se tot spune de criză şi de apocalipsă, de sfârşitul nostru prin foamete sau de suprapopularea planetei. Ridic din umeri, pentru că nu cred. Nu cred şi nu înţeleg panica. Înţeleg de ce e creată şi cine e în spatele ei, dar nu înţeleg cum de oamenii – fiinţe înzestrate cu raţiune şi liber arbitru – pot cădea aşa uşor în plasa măiestrit întinsă pentru ei.

Hai să explic printr-o pildă pe care mi-a spus-o tatăl meu cândva, alături de alte mii de nestemate-surori.

Cândva, exista un om foarte învăţat şi care avea darul cuvântului bine închegat. El studiase mult, citise tot ce se putea citi şi ajunsese la concluzia că Dumnezeu nu există. Acum explica tuturor cum a ajuns el la acea concluzie, folosindu-se de arta cuvântului şi cu exemple pe înţelesul fiecărui om. În faţa logicii lui, toţi recunoşteau că trebuie să fie aşa, că „prea sunt clare toate”. Văzând reacţia oamenilor, învăţatul nostru prindea curaj şi chiar credea că e datoria lui să-i „lumineze” pe cât mai mulţi. Astfel, a ajuns şi la un baci care-şi păştea oile în linişte pe un munte. A intrat în vorbă cu el şi i-a spus că Dumnezeu nu poate exista. Motivul: există nu doar oi, ci şi lupi! Există nu doar bine, ci şi rău! Iar lupul face 5-6 pui, pe când oaia unul şi foarte rar doi. Aşa că, în curând, răul – reprezentat de lup – învinge binele – reprezentat de oi. Ori, dacă ar exista Dumnezeu, nu ar îngădui atâta rău pe lume!

Baciul l-a ascultat politicos până la capăt şi i-a răspuns molcom:

Aşa o fi, Domnule! Matale ştii ce spui, se vede că ai multă şcoală, pe când eu abia dacă pot citi. Eu nu sunt umblat ca dumneata. Toată viaţa mi-am trăit-o pe acest munte, la fel ca neam de neamul meu. Avem oi şi, da, sunt şi lupi. Şi tocmai acesta este motivul pentru care cred în Dumnezeu! Vedeţi dumneavoastră, lupii fac 5-6 pui, pe când oile cel mult doi. Dacă nu ar fi existat Dumnezeu, de la facerea lumii şi până acum nu ar mai fi existat picior de oaie pe muntele ăsta, că lupii, care ar fi devenit din ce în ce mai mulţi, le-ar fi mâncat pe toate. Dar iată că nu oile sunt cele care dispar, ci tocmai lupii! Cum se face asta? Numai Dumnezeu ştie şi are grijă!

Vedeţi voi, e plin de învăţaţi prin mass-media, care ne tot repetă ce rău va fi, care ne întreabă din ce vom trăi, care ne spun să nu avem copii că suprapopulăm planeta sau care ne anunţă sfârşitul lumii. Cred că dintotdeauna au fost astfel de luceferi, dar iată că lumea există, Pământul se învârte, iar Soarele se încăpăţânează să răsară şi să apună. Oile nu sunt pe cale de dispariţie, pe când lupii da.

Curăţaţi-vă gândurile de paraziţi externi. Mai bine folosiţi timpul trăind în bucurie şi creând ceva care să vă bucure – pe voi şi pe alţii. Nu de voi depinde soarta planetei! E cineva care are grijă şi de oi, şi de lupi. Dar voi puteţi schimba, la nivelul vostru, lumea în mai bine prin rodul acţiunilor voastre. Dacă tu ai fi fericit, la fel ca fiecare om de pe planetă, mă întreb cine ar mai avea chef să vorbească despre apocalipse şi lupi. Lumea se schimbă în mod magic prin decizia ta de a fi fericit. Trăieşte în prezent, conştient şi în deplinătatea energiei tale şi vei vedea că toate grijile dispar. Investeşte în iubire şi îţi schimbi culoarea gândurilor, schimbând astfel radical şi acţiunile tale. Acţiunile unui om fericit nu pot fi decât pozitive. Lasă lupii în pace! Vezi-ţi de oi! Şi, dacă simţi că trebuie, ia-ţi un câine!

@driana

Din confesiunile unui artist eşuat

andrewcrowley_2621092cDiscutam cu un drag prieten şi îi mărturiseam că tare mi-ar plăcea să fiu cu adevărat înzestrată să creez ceva. Toată viaţa mi-a plăcut să mă imaginez pictând, dar niciodată nu am ţinut un penel în mână, nu m-am aşezat în faţa unui şevalet. Nici măcar nu am încercat! Poate de aceea o încurajez cu toată fiinţa mea pe Mateea să picteze! Parcă mă regăsesc şi eu în pasiunea ei, aşa că îi cumpăr tot felul de pânze, pensoane sau vopsele. Şi cine ştie?! Poate într-o bună zi voi încerca şi eu cot la cot cu ea emoţia pictorului…

Am cochetat cu chitara în copilărie, dar nu reuşeam să apăs suficient pe coarde. Mă chinuia instructorul, îmi apăsa degetele până la sânge că doar-doar obţineam nota dorită, dar ţi-ai găsit! Îmi spunea să îmi iau o riglă cu 3 muchii şi să o strâng mereu între degete, să îmi mai “tăbăcesc” pielea. Nu a mers! Mâinile mele „nemuncite” nu doreau să ajung un mare chitarist! Poate de aceea, când Eva mi-a spus că ar vrea o chitară, i-am povestit mai întâi experienţa mea şi am întrebat-o: “Tu ce ai fi făcut în locul meu?”. Şi se pare că am stat, poate, în calea devenirii unui mare chitarist, pentru că imediat mi-a spus că s-a răzgândit şi că nu îi mai trebuie chitară… Cum îşi mai manipulează părinţii odraslele!!!

Dar, dacă la ceva am fost chiar talentată, atunci am fost la împletit! În clasa a XII-a învăţam (cică) la Geografie pentru admiterea la facultate cu Oana, prietena mea. Ea era turbata rău în ale împletitului, atât de turbată, încât mai arunca în mine cu câte un ghem drept răzbunare că, atunci când o ascultam, nu eram de acord cu munţii pe care mi-i spunea ea. Dar un ghem trebuie să fi fost norocos: m-a făcut să mă apuc de împletit! Şi, dintr-o joacă, a urmat o pasiune care a ţinut toţi anii de facultate. Îmi luam ghemele şi andrelele până şi la şcoală! Prietena mea scria cursul la indigo, iar eu împleteam şi audiam ce spunea profesorul. Ajunsesem să împletesc fără să fie nevoie să privesc la ce lucram, aşa că mă uitam în ochii profesorului, fără ca el să vadă că mâinile mele creau adevărate capodopere! Dar, dacă m-ar fi întrebat orice din ce spunea, sigur aş fi ştiut! Uneori mai scăpam ghemele (lucram cu mai multe culori odată, deci cu mai multe gheme odată) şi, amfiteatrul fiind în trepte, iar eu prin spate, ajungeau ghemele până la conştiincioşii din primele rânduri. Apoi, cu toate chicotelile de rigoare, ghemele mi se întorceau pe sub bănci. Culmea! Am terminat facultatea, neexmatriculată!

Acum, nu mai împletesc… Nu mai am niciun pulover din câte am făcut. Le-am dat pe toate… Şi am rămas cu talentul “nereperat”. Singurul refugiu e Facebook-ul!  Aşa că, nu trageţi într-un artist eşuat!

@driana

Când faci o boroboaţă, e musai să fie mare cât tine! Nu-i aşa?!

IT-simple-mistakesAzi am făcut o boroboaţă mare cât mine şi… mi-s destul de multă! Nu ştiu cum de s-a întâmplat, dar deja e past tense! Nu a fost decât o boacănă din alea care îţi fac pielea de găină, părul măciucă, inima cât un purice şi ţi-o opresc pentru un timp ce îţi pare o eternitate… Un fleac! M-a ciuruit!

Acum stau şi mă întreb pe mine ceva ce fac de obicei la sfârşitul unei zile: care-i lecţia din spatele ei? Ce anume a vrut Universul să învăţ din ea? Pentru că nimic nu este întâmplător şi nimic nu vine fără o lecţie extrem de utilă!

Deodată mi se luminează mintea a răspuns! Trebuie să învăţ că iertarea începe cu mine şi că nu pot vorbi de compasiune faţă de ceilalţi, dacă îmi biciuiesc propriul suflet cu vini şi pricini!

Oare nu m-am auto-flagelat cu neiertare? Oare nu mi-am lipit pe suflet etichete ce chiar nu mă reprezintă? Oare am fost blândă cu mine, m-am privit cu respect şi înţelegere, mi-am spus un cuvânt bun de încurajare aşa cum fac, de obicei, cu ceilalţi? De ce am două jumătăţi de măsură? Păi ori am compasiune, ori nu am! Nu spune nicăieri sensul şi direcţia acestui cuvânt. Deci şi către mine trebuie manifestată.

Azi am învăţat că propriile mele boroboaţe sunt lecţii prin care trebuie să învăţ smerenia, compasiunea mea faţă de mine şi iertarea pentru faptele mele. În fond, nu sunt decât un om şi a greşi e omenesc. Doar nu am venit în existenţa asta ca într-o vacanţă! Sunt la şcoală, iar lecţiile sunt propriile mele fapte. Şi nu fac doar fapte bune… din nefericire… Mai trântesc şi câte o boacănă … cât mine de mare! Offf! E ca şi cum ai cădea într-o groapă din care doar singur te poţi scoate, dar numai după ce îţi descoperi resurse pe care nu ţi le cunoşteai, resurse vitale pentru supravieţuire.

Deci, dragă boroboaţă! Tare aş fi vrut să nu te fac, dar, dacă tot te-am adus în viaţa mea, îţi mulţumesc pentru lecţia pe care mi-ai servit-o! Promit să o învăţ, că tare nu aş vrea să te mai văd! Niciodată!

@driana

Lume! De ce nu-ţi vezi de treaba ta?!

keep-calm-and-stay-assertive-1Azi viaţa mi-a oferit o lecţie valoroasă! Şi nu numai mie. A venit la pachet şi pentru Mihai, deci un 2 în 1!

Să povestim contextul! Mihai (iar!!!!) avea nevoie de încălţări. Abia îşi cumpărase unele noi acum mai puţin de o lună. El şi le-a ales, el le-a probat, el le-a luat. Dar, după ce l-au umplut de sânge, mi-a spus delicat… că avem o problemă… Îmi stătea pe limbă să îi trântesc un „Ţi-am spus eu!!!!” pe un ton „părintesc”, dar m-am abţinut. Cu greu şi numai după ce am numărat în gând până la 10! Să fiu asertivă! Să fiu asertivă! Să fiu asertivă! Numai asta îmi repetam în gând!

Ce-i cu asertivitatea asta?! Să explicăm mai pe româneşte! Într-o situaţie ca cea de faţă, dacă aş fi trântit pe loc tot ce am pe suflet, fără să-mi pese de sufleţelul lui Mihai, aş fi avut ceea ce se cheamă un comportament agresiv. Dar eu am ales să-mi pese, să construiesc alături de el un climat de încredere reciprocă, ce sigur ne-ar fi folosit pe termen lung. Asta înseamnă să fii asertiv. Să rămâi tu cel autentic, recunoscându-ţi starea şi emoţiile pe care le trăieşti, exprimându-le faţă de celălalt într-un mod care să nu jignească, având grijă să-ţi transmiţi propriul punct de vedere. Astfel creezi un climat paşnic.

Ştiţi ce greu îi este unui sangvin să fie asertiv! Incredibil de greu! Dar, cu muncă, orice este posibil. Aşa că i-am spus ceva de genul: „Când îmi spui că ai nevoie de încălţări la nicio lună după ce ţi-ai cumpărat unele noi, recunosc că mă simt bulversată şi, de aceea, devin uşor iritată. Mă gândesc să mergem împreună la cumpărături şi să mă laşi să-ţi explic cum să alegi pe viitor o pereche de încălţări.” Nu ştiu dacă mi-a ieşit ca la carte, dar măcar am încercat. Mihai a răsuflat uşurat şi a acceptat bucuros. Dar, pentru că tare îmi mai place să dau explicaţii, m-am apucat să-i explic diferenţa dintre comunicarea agresivă şi asertivă, arătându-i pe acest caz că a fi asertiv este soluţia! 1-0 runda întâi!

Am intrat prin magazine fără el, prospectând piaţa. El nu ar fi avut răbdarea necesară şi m-ar fi scos din asertivitatea mea! Aşa că l-am dus „la sigur” undeva unde chiar aveai ce alege. Bucuroasă că a acceptat să probeze (foarte rară este această minune!), am cerut numărul lui. Vânzătoarea mă privea cum scot hârtia din interior, cum încerc să deznod şiretul măiestrit încurcat de cei din fabrică  sau cum îl lărgesc eu pentru Mihai. Îi simţeam privirea dezaprobatoare şi bănuiam şi de ce se întâmplă asta, dar am lăsat totul să curgă pe lângă mine… Mihai s-a încălţat, dar şi-a legat cam larg şireturile, aşa că eu, fără să stau pe gânduri, m-am aplecat şi i le-am desfăcut arătându-i cum joacă pantoful pe picior. Apoi i-am strâns eu şiretul, spre imensa dezamăgire a unui grup format ad-hoc în jurul nostru, în frunte cu acea vânzătoare. Toţi erau cam de  vârsta a treia şi au sărit cu gura pe noi în haită, ca lupii. „Ce ai să te faci, măi băiete, când vei fi la Armată?! Tot mama o să vină să te încalţe?!” Mihai a îngheţat! Era aşa ceva de stânjenit şi de încurcat… Şi totul din vina mea, pentru că exact atunci mi-a venit să îi arăt o posibilă eroare, în văzul lumii şi fără să ţin cont de sentimentele lui! Doar singur îşi leagă şireturile de ani buni, nu are nevoie de mine, dar… nu rezulta din context! Atunci am văzut roşu în faţa ochilor. Nu mai puteam să las să curgă pe lângă mine, că ajungea totul la fiul meu şi era prea mult! Aşa că am spus: „Comentariile dumneavoastră ne deranjează foarte mult pe mine şi pe fiul meu. Am aprecia tare mult dacă nu aţi mai continua şi ne-aţi lăsa să probăm încălţările. Mulţumim!” Am încercat eu să o fac pe asertiva, dar chiar nu mi-a ieşit! Cred că scoteam fum pe nări şi tare mă gândesc că şi cuvintele aveau flăcări! I-am privit pe fiecare în parte şi, deodată, nu ştiau cum să-şi ceară scuze şi să încerce să-şi justifice afirmaţiile – dar noi deja treceam la următorul pantof, legat tura asta de Mihai! Pentru că erau perfecți, i-am luat. Nu pot descrie grija cu care fiecare om din grup se oferea să facă ceva pentru noi şi cum ne-au condus respectuos până la ieşire. Dar, deja nu-i mai auzeam. Mă preocupau numai sentimentele lui Mihai. Afară i-am cerut scuze pentru situaţia în care l-am adus fără voia lui, dar el, bătându-mă pe umăr, mi-a spus liniştitor: „Lasă, mamă! Cum aveam să aprofundez ce e aia asertivitate! Sper să-mi şi iasă cândva! Până una-alta, m-am făcut cu nişte încălţări super!”

Acum mi-am revenit şi am şi scris despre asta. Concluzia e certă: uneori e greu să fii asertiv, deşi ai vrea! Uneori eşti doar un om care învaţă din propriile greşeli. Mai eşti şi agresiv, pentru că doar astfel poţi înţelege impactul propriului comportament. Cu Mihai am tot interesul să dezvolt o relaţie armonioasă pe termen lung, dar cu un vânzător mai uit să număr până la 10 şi devin dragonaş. Numai relaţie pe termen lung nu mai construiesc eu atunci. Dar… oare … nu am puzderie de magazine din care pot alege?! Dar… oare … nu există şi vânzători care să mă facă să mă simt bine şi în siguranţă?! Dar… oare … nu predau eu tocmai Comportamentul (uneori aberant) al consumatorului?! Am cumpărat numai pentru că era în interesul fiului meu şi chiar mi s-a părut că fac o concesie uriaşă acelei vânzătoare! Dacă era pentru mine… Acum mă bucur că am îndrăznit să-i spun ceva, deşi ce gândeam avea o intensitate uşor diferită! E bine să-mi amintesc că am emoţii şi să nu le ţin doar în mine şi doar pentru că aşa este politicos sau bine. E bine să îi învăţ şi pe alţii că, uneori, cuvintele lor creează caverne în sufletul celorlalţi!

Of! Of! Of! Lume, lume! De ce nu-ţi vezi de treaba ta?!

@driana

Tirania lui TREBUIE

unnamedCred că unele cuvinte ar trebui să aibă utilizarea restricţionată aidoma medicamentelor care au nevoie de prescripţie. Mai răruţ, că-i mai drăguţ! La fel cum unele cuvinte ar trebui interzise şi şterse din dicţionare! Să rămână numai cuvintele frumoase. Numai cuvintele de vibraţie înaltă, care simţi că te ridică.

V-aţi gândit vreodată cât de greu pică la stomac cuvântul trebuie? Te limitează! Te închide într-o cuşcă şi apoi aruncă cheia! Îl folosim pentru a fixa reguli şi, vorba aia: „dacă-i musai, cu plăcere!”. Am remarcat cu uimire că îl folosesc şi eu cam des. Ba, pentru a vedea cât mai clar amploarea fenomenului, mi-am propus să mă pişc de mână de câte ori mă aud spunându-l. Dar am renunţat! Nu de alta, dar eu mă învineţesc tare repede! Mă simt de parcă mi-am construit un zid din cărămizi cu care mi-am făcut prizonier copilul interior, iar pe fiecare cărămidă scrie trebuie! Trebuie să… trebuie să… trebuie să… Mi le spun mie şi atunci îmi cresc zidul propriu. Le spun celor dragi şi ridic ziduri în ei, dar şi între mine şi ei. Le spun studenţilor şi îi izolez în interiorul lor. Cuvântul trebuie distruge iniţiativa, imaginaţia, ludicul şi curiozitatea. Distruge plăcerea vieţii şi construieşte automatisme. Oamenii devin roboţi care ascultă de comenzi mecanice. Ni se spune că asta înseamnă maturitate, dar de fapt e moartea spiritului.

Însă iată că frumoasa mea limbă română îmi oferă alternative optimiste, aducătoare de libertate. Ele sparg cărămizile şi îmi lasă copilul interior să zburde. Mi-am propus să înlocuiesc teribilul trebuie să cu pot să. În loc de „Trebuie să fac tema.” să spun „Pot să fac tema.”  În loc de „Trebuie să fac mâncare.”, aş spune „Pot să fac mâncare.”. În loc de ar trebui să fac ceva, mai bine spun aş putea să fac ceva. Nu îmi impun, ci îmi dau voie să…, îmi permit să…. În fond, am primit un dar sublim: liberul arbitru, care îmi dă voie, nu mă limitează! Dacă acest cadou divin îmi spune că pot să…, cine poate să vină să-mi spună că trebuie să….

Copilul meu interior poate că stă îmbufnat în spatele unor ziduri groase de izolare. Dar îi voi vedea din nou cosiţele blonde, pentru că voi folosi conştient cât mai multe afirmaţii pozitive şi voi scăpa încet-încet de tirania lui trebuie! Îmi îngădui astfel să redevin eu. Pentru că merit!

@driana

Marea Axiomă

941574_441276379302651_1581655969_n[1]Niciodată nu suntem mulţumiţi! Exemple sunt nenumărate, dar cele mai la îndemână sunt cele de sezon: Dacă e cald – de ce este cald?! Dacă nu e zăpadă – de ce nu e zăpadă?! Dacă e zăpadă – de ce e zăpadă! Starea de nemulţumire e normală şi chiar benefică. Putem progresa numai pentru că nişte „nemulţumiţi” au avut curajul să gândească o schimbare. Iar alţii vor fi nemulţumiţi la rândul lor din cauza acelei schimbări! Şi tot aşa!

Ei, şi eu, ca mamă, remarc cum găsesc hibe celei mai importante axiome din lume: „Copiii mei sunt perfecţi!”. Ca o „cioară” veritabilă, spun mereu cât de grozavi sunt puii mei. Dar ca mine sunt toate mamele. Suntem o planetă populată de „ciori” – şi nu mă refer la culoarea pielii! Ziceam mai sus că, totuşi, mai am mici scăpări, mici răbufniri de nemulţumire: de ce nu e şi copilul meu ca X…, de ce nu face şi el aşa… Uităm atunci de Marea Axiomă şi începem cicăleala!  De ce eşti lent, de ce nu munceşti mai mult, de ce eşti timid, de ce nu îndrăzneşti mai mult… Sunt ferm convinsă că, în contrapartidă, există măcar o mamă pe lumea asta care vede şi ea hibe în perfecţiunea puiului ei, dar că sunt exact în oglindă: de ce eşti aşa de iute, de ce lucrezi la ora asta, de ce eşti aşa de tupeist… Şi fiecare are un alt exemplu de „aşa da”, exemplu – care în ochii mamei lui este şi el „perfectibil”. Ce uită toate mamele: Marea Axiomă – „Copilul meu este perfect!”

Iată că în „marea perfecţiune” a lui Mihai găsesc multe hibe, dar cel mai mult mă doare că este aşa de timid. Văd în jur atât de mulţi copii tupeişti – că aşa sunt ca generaţie – încât îmi zic că el este atipic şi mă doare că este aşa. Trag cu ochii la unul sau la altul şi am ajuns să îmi spun că mi-aş dori şi eu ca Mihai să aibă o ieşire, o abatere, să mă cheme şi pe mine la şcoală pentru aşa ceva. Dar, când vine vorba despre el, Domnul Diriginte mereu îl laudă că e corect, politicos, cuminte, ascultător… Câte „hibe”! Şi cum Universul nu ştie de glumă, iată că într-o frumoasă zi de primăvară vine Mihai şi îmi spune că sâmbătă avem şedinţăcu părinţii. Motivul: „au devastat” clasa. Stupoare!!! Copilul meu perfect?! Subit am uitat de hibele de mai sus! Mintea mea s-a resetat pe Marea Axiomă! Mi-a mai venit inima la loc când am auzit că „alţii” – acei „alţii” care anterior erau „perfecţi” pentru mine – au distrus ornamentele de Crăciun şi bradul, zicând că sunt „expirate”. „Şi tu ce ai făcut în timpul ăsta?” „Am ajutat la curăţenie.” Degeaba am încercat să aflu detalii, „vinovaţi”, nominalizări… L-am întors pe toate părţile, cu întrebări una mai voalată decât alta, directe sau indirecte… Mă străfulgera cu ochii lui cenuşii şi mi le para pe toate, una câte una, cu un zâmbet discret în colţul gurii, fără niciun reproş, fără nicio ironie, cu calm şi chiar cu înţelegere. Parcă el era părintele, iar eu copilul curios! L-am întrebat atunci direct: „Dar A., colegul tău de bancă, în ce tabără a fost?” Aici a fost un pic ofensat şi mi-a spus ca un avocat la bară: „El niciodată nu ar face aşa ceva! El construieşte, nu distruge!” Atunci am înţeles să nu mai insist. Nu el a făcut daunele, nu e de acord cu „distrugătorii”, dar nu îi va arăta cu degetul, ci va ajuta la minimizarea pagubelor! Şi el e un constructor!

Sunt ca măgarul între două căpiţe, ambele „perfecte”. Spre care să mă îndrept? Dragul meu băiat „imperfect”! Aşa „imperfect” cum eşti, eşti perfect pentru mine! Să nu uit niciodată asta! Să nu mai uit niciodată Marea Axiomă!

@driana

Mama, mă mănâncă tot capul!

CRMR8A A young boy scratching his head.

Păduchii… ce înfiorătoare creaturi! Mici şi tăcute, îţi invadează viaţa cu totul! Ai zice că ar trebui să fie o specie pe cale de dispariţie, dar ţi-ai găsit! De unde până unde?! Şi acum, când scriu aceste rânduri, parcă simt mâncărimi când pe tâmpla stângă, când pe cea dreaptă, când prin tot capul! Că doar piticii de pe creier forează, nu glumă, şi scot la suprafaţă amintiri nu tocmai plăcute!

În 2011 plecam pentru trei luni la Barcelona. Sar peste plânsete şi tristeţi sfâşietoare, deşi par un non-sens pentru cineva care nu are copii… Ajunsă acolo, stăteam non-stop cu Skype-ul deschis, eu în Spania, ai mei în Iaşi. Făceam temele pe Skype, mâncam împreună sau stăteam fiecare cu treaba lui, dar aveam sentimentul că sunt printre ei şi îmi era mai uşor.

După nici două săptămâni, Eva îmi ţâşneşte în faţă şi îmi spune repezit, aşa cum vorbeşte ea: „Mama, învaţă-l pe tata să mă spele mai bine pe cap! Mă mănâncă tot capul, că el nu ştie să mă clătească bine!”. Dincolo de amuzamentul unei astfel de remarci, mamei din mine i s-a aprins în minte un beculeţ de avarie! Îi spun lui Mircea să se uite prin părul ei după păduchi. Iar el, uimit şi revoltat în acelaşi timp, îmi răspunde: „În secolul XXI nu mai există păduchi, Adriana! Oamenii au inventat şamponul!”… Glumeţ Mircea ăsta, nu?! Să-i explic ce spun statisticile cu privire la utilizarea şamponului la români?! Altă dată! Şi rău am făcut! Că o săptămână mai târziu Eva a răbufnit: „Nu mai pot dormi, nu mai pot sta! Îmi vine să ajung până la creier, atât de tare mă mănâncă!”. Atunci, cu semnele de exclamaţie de rigoare, l-am rugat insistent pe Mircea să se uite în părul ei. Parcă îl văd cum s-au dus la soare şi cum vântura el buclele lungi ale Evei cu o expresie de uluire completă pe faţă! Şi aud nesuferita experesie: „Văd… nişte insecte…”. Erau păduchi! De unde să ştie el cum arată păduchii?! Erau, ce-i drept, nişte insecte! Ei, dacă se uita o săptămână mai devreme, nu ar fi fost mai bine?! Tot în secolul al XXI-lea ar fi fost!

Nu eram acolo! Eram la mii de kilometri distanţă şi toată vina şi remuşcarea Pământului s-au revărsat cascadă peste mine! Dar, cu sângele rece al unei mame, am preluat controlul operaţiunii şi l-am trimis pe Mircea la farmacie să caute… ceva contra păduchilor. A venit într-un suflet, mi-a citit instrucţiunile de utilizare, a spălat-o pe cap cu şamponul ăla, a folosit o cască de duş din acelea care se găsesc prin hoteluri şi a trecut la pieptănat fata cu un pieptene cu dinţii foarte deşi, special pentru păduchi. Stupoare! Mai erau şi mai mişcau! Ce-i de făcut?! Spală din nou fata pe cap, tot cu şamponul ăla vestit, altă cască de duş, pieptănat… stupoarea numărul 2! Tot mai erau şi tot mai mişcau! Şi faptul că avea părul până la brâu nu ajuta deloc!

Dar beculeţul de avarie s-a trezit să şi ţiuie deodată în capul meu! Ia să-i controleze şi pe ceilalţi! Toţi aveau! Absolut toţi! Şi Mircea, şi Mateea, şi Mihai… Toţi au trecut la despăduchiat! Şi a urmat stupoarea numărul 3, 4 sau 5! Şamponul nu era deloc eficient!

Ce-i de făcut! Aici, pentru că era o problemă a familiei lărgite, ne-a salvat Graţiela, cumnata mea, care ne-a adus tocmai de la Tulcea, din Deltă, petrol lampant! Abia cu acesta au scăpat de păduchi! Lupta a durat o săptămână! O săptămână de spălări, căşti de duş, pieptănări, cules de lindini… Fetele au fost tunse, spre imensul lor regret! Aşternuturile toate spălate şi călcate zilnic, copiii retraşi de la şcoală sau grădiniţă, anunţat învăţătoarea şi educatoarele… Şi Mircea, dar şi Smaranda, sora mea care l-a ajutat non-stop au slăbit kilograme bune! Iar eu, de la mii de kilometri, slăbeam de grija lor şi mă consumam că i-am lăsat singuri în astfel de momente!

Păduchii există! Şi în acest secol luminat şi îmbogăţit prin inventarea şamponului! De unde i-am luat şi cum de ne-au ales taman pe noi, asta contează mai puţin! Cert este că de atunci adun sistematic din toate camerele de hotel (şi prin multe mai ajung!) căştile de duş, pentru că… better safe than sorry! Am petrol lampant… just in case! Şi sunt pregătită, pentru că poate, Doamne fereşte!, mai găzduim vreo astfel de insectă prin părul nostru. Şi păcat de păr, că ar trebui să ne tundem! Dar, ştiţi ceva?! Poate astfel l-am convinge şi pe Mihai să mai renunţe la claia lui de păr! În orice rău e şi un bine! Întotdeauna! Deci, dragi păduchi, nu am nimic cu voi! Dar, mai bine, voi în natura voastră, eu în natura mea!

Şi pe Catchy!

@driana

Copilăria: cu animăluţe sau fără?

10710898_286036781604367_579194362089180539_nVoi aţi avut animale de companie în copilărie? Aţi simţit bucuria de a strânge la piept un căţel cu ochii de faianţă sau o pisică „aristocrată”? Eu nu… Strict interzis! Nici măcar nu puteam aduce vorba despre aşa ceva! Subiect tabu! Îi pot înţelege pe ai mei: stăteam la bloc, eram cinci în casă, unde să mai încapă şi un animăluţ?! De fapt, ar fi încăput… Alta era problema!  Şi o rezum în două cuvinte magice: responsabilitate şi ataşament! Responsabilitatea cui vor fi acele animale şi cât de tare ne vom ataşa de ele? Un animal nu e o piesă de mobilier pe care, când te-ai săturat de ea, o poţi arunca. E un sufleţel. Are o inimioară şi el acolo. Şi, când te priveşte cu ochişorii lui inocenţi, nu mai ştii care din voi doi e stăpânul. Părinţii mei, care avuseseră la rândul lor animăluţe pe lângă casă, ştiau ce tragedie aduce pierderea lor şi chiar nu doreau să mai treacă prin aşa ceva, pe principiul „mai bine fără dragoste, decât cu suferinţă!”. Dar copilul din mine nu a înţeles şi a suferit oricum!

Acum sunt mamă şi am făcut exact pe dos: copiii mei merită să simtă dragostea unui animăluţ! Zis şi făcut! Am început cu doi papagali. M-am interesat ce specie e mai puţin guralivă şi am cumpărat doi „agapornis” albaştri, o minunăţie! Cip şi Ţupi. Iertaţi-mă că nu mai ştiu care era Cip şi care era Ţupi… că unul dintre ei a murit la fix un an de când au intrat în familia noastră… Pur şi simplu l-am găsit fără suflare în cuşcă… Am înlemnit de durere! Dar a trebuit să fiu tare pentru copii şi să le explic că … animalele mai mor… Din acel moment, de parcă nu era suficient de trist că a rămas singur, papagalul supravieţuitor nu a mai prezentat interes pentru copii. Oricum era cam sălbatic şi ne muşca zdravăn oridecâteori ne apropiam de el. Aşa că am rămas singura care îi poartă de grijă. Singura care îi face curat, care se interesează dacă mai are mâncare sau apă, darcă trebuie schimbat nisipul sau dacă trebuie adus în casă că e prea frig afară… Nu e săptămână în care să nu fiu întrebată dacă nu vreau să îl dau sau „ce îmi trebuie mie papagal”. Dar eu îl iubesc. Cum aş putea să-l înstrăinez?! E familie! E al nostru! Şi îi spun…Păsăroi! Acum acesta este numele lui. Gata cu Cip sau cu Ţupi! Doar Păsăroi!

Le-am luat broaşte ţestoase, dar una a murit aproape imediat. Aici nu apucasem să mă ataşez de ele, aşa că m-am bucurat enorm când am auzit că cineva ar accepta să primească broasca supravieţuitoare! Am măritat-o urgent cu zestre cu tot!

A urmat chinchilla. Zen! Un animăluţ blând şi pufos, dar.. mereu trebuia să strâng după el! Face baie în nisip şi un praf fin se aşterne urgent în cameră. Tot timpul trebuie să fii cu cârpa în mână şi cu aspiratorul în priză. Dar a murit şi el după un an! Nu pot spune ce tragedie a fost! Mi-am dat seama că moare, aşa că mi-am trimis copiii afară sub un pretext oarecare şi am rămas doar eu cu el şi l-am mângâiat până a plecat… Cred că orice moarte este sfâşietoare, dar moartea unui animăluţ drag… este o tragedie! Şi pentru că Mateea era devastată, am plecat să căutăm chinchille în tot Iaşul! Şi am găsit un pui speriat şi tare urâţel, care plângea non-stop după mama lui. Avea (şi încă mai are) un plânset ca un lătrat! L-am primit cu bucurie în familia noastră! Şi l-am numit… tot Zen! Acum e cât o minge, un grăsun rotund şi foarte temperamental, care „latră” şi muşcă! Sigur într-o viaţă anterioară o fi fost un dulău fioros! Dar nu stă la alintat, nu acceptă să fie mângâiat, spre imensa tristeţe a copiilor! Aşa că…

A apărut Lia! O maidaneză pur-sânge, cacao-cu-lapte, tigrată şi … minunată! Eram într-un magazin şi, deodată, a năvălit Lia fugărită de nişte copii. S-a oprit în faţa mea tremurând toată şi a fost… dragoste la prima vedere! Am luat-o şi direct la un veterinar am aterizat, apoi m-am prezentat cu ea acasă. Mircea, singurul om normal din familie, şi-a pus mâinile în cap! Exact asta ne lipsea! Dar majoritatea a decis! Lia rămâne! Toţi o alită, îi cumpără jucării, se hârjonesc cu ea. Ne-a schimbat viaţa! Dărâmă tot ce se poate dărâma, distruge, rupe, e pofticioasă şi toate îi fac cu ochiul, îşi scoate ghearele, atacă, fuge printre picioare… E altceva! Dar când se aşază pe tine şi toarce, toate păcatele i se şterg!

Acum ce să spun… Câine îmi mai lipseşte! Era cât pe ce să iau unul zilele trecute, dar… am rezistat tentaţiei! Încă nu sunt pregătită şi pentru un câine! Pentru că ştiu de pe acum cine ar trebui să aibă grijă şi de el!

Cred că viaţa e făcută să fie trăită. Oameni, animale, plante … împreună. Responsabilitate şi ataşament – nu mai fug de ele! Există acest mit al responsabilizării copiilor, dar cred că, de fapt, tot părinţii sunt cei responsabili. De tot! Şi de responsabilitatea copiilor! Şi da, avem nevoie şi noi de aceste lecţii, pentru că inima noastră are cămăruţe infinite, în care încape nespus de multă dragoste! Viaţa e prea frumoasă pentru a le folosi doar pe câteva dintre ele! Nu regret despărţirile de animăluţele care au murit, ci preţuiesc amintirea lor. Ele sunt parte din mine şi din devenirea mea. Multă vreme am crezut că am făcut totul din dragoste pentru copii, dar acum ştiu că, de fapt, i-am luat copilului din mine ceea ce i-a lipsit o copilărie întreagă şi l-am bucurat cu fiecare ciripit de papagal, cu fiecare bâlbâdâc de broască, cu fiecare salt de chinchilla sau cu fiecare mieunat de pisică! Pentru că şi copilul din mine trebuia să simtă dragostea unui animăluţ! Şi merită tot efortul, toată responsabilitatea sau tot ataşamentul!

@driana