Copilăria: cu animăluţe sau fără?

10710898_286036781604367_579194362089180539_nVoi aţi avut animale de companie în copilărie? Aţi simţit bucuria de a strânge la piept un căţel cu ochii de faianţă sau o pisică „aristocrată”? Eu nu… Strict interzis! Nici măcar nu puteam aduce vorba despre aşa ceva! Subiect tabu! Îi pot înţelege pe ai mei: stăteam la bloc, eram cinci în casă, unde să mai încapă şi un animăluţ?! De fapt, ar fi încăput… Alta era problema!  Şi o rezum în două cuvinte magice: responsabilitate şi ataşament! Responsabilitatea cui vor fi acele animale şi cât de tare ne vom ataşa de ele? Un animal nu e o piesă de mobilier pe care, când te-ai săturat de ea, o poţi arunca. E un sufleţel. Are o inimioară şi el acolo. Şi, când te priveşte cu ochişorii lui inocenţi, nu mai ştii care din voi doi e stăpânul. Părinţii mei, care avuseseră la rândul lor animăluţe pe lângă casă, ştiau ce tragedie aduce pierderea lor şi chiar nu doreau să mai treacă prin aşa ceva, pe principiul „mai bine fără dragoste, decât cu suferinţă!”. Dar copilul din mine nu a înţeles şi a suferit oricum!

Acum sunt mamă şi am făcut exact pe dos: copiii mei merită să simtă dragostea unui animăluţ! Zis şi făcut! Am început cu doi papagali. M-am interesat ce specie e mai puţin guralivă şi am cumpărat doi „agapornis” albaştri, o minunăţie! Cip şi Ţupi. Iertaţi-mă că nu mai ştiu care era Cip şi care era Ţupi… că unul dintre ei a murit la fix un an de când au intrat în familia noastră… Pur şi simplu l-am găsit fără suflare în cuşcă… Am înlemnit de durere! Dar a trebuit să fiu tare pentru copii şi să le explic că … animalele mai mor… Din acel moment, de parcă nu era suficient de trist că a rămas singur, papagalul supravieţuitor nu a mai prezentat interes pentru copii. Oricum era cam sălbatic şi ne muşca zdravăn oridecâteori ne apropiam de el. Aşa că am rămas singura care îi poartă de grijă. Singura care îi face curat, care se interesează dacă mai are mâncare sau apă, darcă trebuie schimbat nisipul sau dacă trebuie adus în casă că e prea frig afară… Nu e săptămână în care să nu fiu întrebată dacă nu vreau să îl dau sau „ce îmi trebuie mie papagal”. Dar eu îl iubesc. Cum aş putea să-l înstrăinez?! E familie! E al nostru! Şi îi spun…Păsăroi! Acum acesta este numele lui. Gata cu Cip sau cu Ţupi! Doar Păsăroi!

Le-am luat broaşte ţestoase, dar una a murit aproape imediat. Aici nu apucasem să mă ataşez de ele, aşa că m-am bucurat enorm când am auzit că cineva ar accepta să primească broasca supravieţuitoare! Am măritat-o urgent cu zestre cu tot!

A urmat chinchilla. Zen! Un animăluţ blând şi pufos, dar.. mereu trebuia să strâng după el! Face baie în nisip şi un praf fin se aşterne urgent în cameră. Tot timpul trebuie să fii cu cârpa în mână şi cu aspiratorul în priză. Dar a murit şi el după un an! Nu pot spune ce tragedie a fost! Mi-am dat seama că moare, aşa că mi-am trimis copiii afară sub un pretext oarecare şi am rămas doar eu cu el şi l-am mângâiat până a plecat… Cred că orice moarte este sfâşietoare, dar moartea unui animăluţ drag… este o tragedie! Şi pentru că Mateea era devastată, am plecat să căutăm chinchille în tot Iaşul! Şi am găsit un pui speriat şi tare urâţel, care plângea non-stop după mama lui. Avea (şi încă mai are) un plânset ca un lătrat! L-am primit cu bucurie în familia noastră! Şi l-am numit… tot Zen! Acum e cât o minge, un grăsun rotund şi foarte temperamental, care „latră” şi muşcă! Sigur într-o viaţă anterioară o fi fost un dulău fioros! Dar nu stă la alintat, nu acceptă să fie mângâiat, spre imensa tristeţe a copiilor! Aşa că…

A apărut Lia! O maidaneză pur-sânge, cacao-cu-lapte, tigrată şi … minunată! Eram într-un magazin şi, deodată, a năvălit Lia fugărită de nişte copii. S-a oprit în faţa mea tremurând toată şi a fost… dragoste la prima vedere! Am luat-o şi direct la un veterinar am aterizat, apoi m-am prezentat cu ea acasă. Mircea, singurul om normal din familie, şi-a pus mâinile în cap! Exact asta ne lipsea! Dar majoritatea a decis! Lia rămâne! Toţi o alită, îi cumpără jucării, se hârjonesc cu ea. Ne-a schimbat viaţa! Dărâmă tot ce se poate dărâma, distruge, rupe, e pofticioasă şi toate îi fac cu ochiul, îşi scoate ghearele, atacă, fuge printre picioare… E altceva! Dar când se aşază pe tine şi toarce, toate păcatele i se şterg!

Acum ce să spun… Câine îmi mai lipseşte! Era cât pe ce să iau unul zilele trecute, dar… am rezistat tentaţiei! Încă nu sunt pregătită şi pentru un câine! Pentru că ştiu de pe acum cine ar trebui să aibă grijă şi de el!

Cred că viaţa e făcută să fie trăită. Oameni, animale, plante … împreună. Responsabilitate şi ataşament – nu mai fug de ele! Există acest mit al responsabilizării copiilor, dar cred că, de fapt, tot părinţii sunt cei responsabili. De tot! Şi de responsabilitatea copiilor! Şi da, avem nevoie şi noi de aceste lecţii, pentru că inima noastră are cămăruţe infinite, în care încape nespus de multă dragoste! Viaţa e prea frumoasă pentru a le folosi doar pe câteva dintre ele! Nu regret despărţirile de animăluţele care au murit, ci preţuiesc amintirea lor. Ele sunt parte din mine şi din devenirea mea. Multă vreme am crezut că am făcut totul din dragoste pentru copii, dar acum ştiu că, de fapt, i-am luat copilului din mine ceea ce i-a lipsit o copilărie întreagă şi l-am bucurat cu fiecare ciripit de papagal, cu fiecare bâlbâdâc de broască, cu fiecare salt de chinchilla sau cu fiecare mieunat de pisică! Pentru că şi copilul din mine trebuia să simtă dragostea unui animăluţ! Şi merită tot efortul, toată responsabilitatea sau tot ataşamentul!

@driana

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s