Perspectiva unei mame…

10624785_993372864012960_1452005618545183066_nDe când am aflat de tragedia de ieri din Bucureşti, sunt extrem de tulburată! Mama din mine plânge… chiar dacă nu e vorba de copilul meu. Sau poate tocmai de aceea…

Vedeţi voi, noi, mamele, nu ducem doar crucea noastră. Şi ce simplu ne-ar fi! Noi suntem legate cu nişte cordoane de energie de fiecare prunc născut sau nenăscut. Bucuria fiecăruia dintre ei e şi a mamei. Tristeţea lor e şi în noi. Ochiul zice că suntem fiinţe distincte, dar inima ştie că suntem una!

Când sunt mici, noi îi însoţim. Dăm la o parte obstacolele din calea lor, îi ajutăm să se ridice când cad, le arătăm calea dacă se rătăcesc şi-i tragem repede înapoi dacă brusc apare vreo primejdie. E în natura noastră să le fim sprijin.

Dar, când mai cresc, ei pleacă şi singuri. Şi ce greu îi este unei mame, cel puţin la început!  Îşi spune că puiul e mare, se îmbărbătează în gând că totul este bine, dar mintea ei îl însoţeşte pas cu pas. Nu mai este lângă el să îndepărteze obstacolul, nu îl poate ridica dacă mai cade şi nu e acolo să-l tragă dacă apare vreo primejdie… Chinuitor sentiment de vină, vină amestecată cu toată dragostea din ea!

Aşa că poate părea cicălitoare când îi spune şi îi tot repetă să vină devreme acasă, să nu se amestece printre oameni dubioşi, să răspundă la telefon sau să mai sune din când în când… Nu e cicăleală! E dragoste amestecată cu vină! Vina de a nu-l putea ajuta la nevoie! El nu poate şti şi nici înţelege, pentru că el are doar dragostea! Vina nu-i este familiară, că nu el a crescut-o pe ea! Nu încă! Poate când ea va fi bătrână şi bolnavă… dar mai e mult până atunci!

În mintea unei mame totul trebuie să fie sub control: ruta pe care pleacă şi cea pe care se întoarce, momentele din zi când se întâmplă, grupul de prieteni, dar şi de necunoscuţi în care intră, activităţile pe care le va face, ce va consuma şi cât de mult va consuma, dacă are telefonul la el, cheile şi bani de cheltuială (nu prea mulţi, să nu fie ţintă, dar nici prea puţini să nu-i ajungă…). Şi e multă dragoste în acest control, dar şi multă vină…

Ei, închipuiţi-vă cum cade cerul peste ea când apare o variabilă nouă, scăpată de sub controlul ei! Întotdeauna apar, pentru că întotdeauna există, dar intră într-un calcul marginal de risc. Însă … incendiu?! Nu s-a gândit la aşa ceva! Nu era în lista ei, pentru că trebuia să fie în grija altora – adulţi responsabili ca şi ea! Noi, ca societate, ne-am împărţit „grija” echitabil între noi şi coexistăm, mergând împreună mai departe. Dacă eu nu mă achit de sarcină, tot echilibrul dispare, deci învăţ să trec responsabil prin viaţă! Incendiul de ieri a stricat echilibrul, a încălcat regulile din capul unei mame şi a adâncit sentimentul ei de vină! Dragostea e tot acolo – nici mai mare, nici mai mică – că nu poate fi mai mare sau mai mică, doar vina creşte! Şi ce face ea atunci? Plânge! Plânge chiar dacă nu e vorba despre fiul ei Pentru că, dacă ar fi vorba despre fiule ei, nu ar avea timp de plâns! Ar fi cu totul, trup şi suflet, lângă el şi ar lăsa plânsul pe mai târziu, când ar avea timp de lacrimi…

Azi toate mamele plâng, pentru că ce s-a întâmplat putea să li se întâmple şi lor. Azi toate mamele sunt solidare cu cei în suferinţă, pentru că suntem legaţi unii de alţii prin cordoane invizibile de lumină prin care ne simţim emoţiile unii altora. Eu mi-am îmbrăţişat puiul plecat şi el ieri la o petrecere, dar întors (din fericire!) teafăr acasă. Eu am avut şansa să-i spun despre o nouă variabilă – incendiul – şi să-l rog să o ia şi el în calcul. Alte mame nu au avut acest moment şi această şansă… Şi pentru ele plâng…

Publicat şi pe Catchy.

@driana

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Perspectiva unei mame…&8221;

  1. Of, mi se rupe inima cand ma gandesc la cei oameni, la familiile lor, la ce ii asteapta pe cei care sunt in spital, la cei care au fost acolo imediat dupa, ma gandesc la ei si sper sa treaca peste acest moment cum stiu ei mai bine… Impartasesc aceleasi ganduri cu tine, plang, probabil de frica…

    Apreciat de 1 persoană

    • E greu să treci peste aşa ceva, dar se spune că timpul le rezolvă pe toate… Nu ştiu cum e şi, Doamne!… nici nu aş vrea să aflu vreodată! Inima tuturor e grea, dar măcar ne readucem aminte că mai avem o inimă! Încă mai bate, încă avem viaţă, deci avem marea şansă să trăim, şansă pe care, iată, atât de mulţi nu o mai au! Să trăim frumos!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s