Privim, dar nu vedem!

34595_102596133128265_6391430_nDecembrie 2015. Moment de bilanţ. Scanez prin amintiri în căutare de lecţii însuşite sau rămase de aprofundat. Sunt multe şi e bine că sunt multe! Înseamnă că am trăit!

Observ că mă tot învârt în jurul unei amintiri, aşa că m-am decis să o scot la suprafaţă şi să-i ascult povaţa. S-a întâmplat vara aceasta. M-am nimerit atunci în mijlocul unei discuţii aprinse între cei trei juniori. După intensitatea decibelilor aş fi zis că e ceartă, dar nu era. Era doar unul din acele momente în care îţi susţii cu patos punctul de vedere. Erau toţi trei aliniaţi în faţa oglinzilor din hol, studiindu-şi intens unii altora culoarea ochilor. Concluzia lor: singura cu ochii albaştri e Eva, Mateea – verzi şi Mihai – cenuşii…

Stupoare! Imposibil! M-am băgat şi eu în joc, dar numai cu intenţia de a-i corecta, de a le demonstra că greşesc! Mărturie aveam imaginile dragi ale copilăriei lor care-mi tot umblau prin cap ca nişte stop-cadre de referinţă. Tot albastrul cerului adânc de vară era în ochii lor! Era… Acum mulţi ani… Acolo se oprise mintea mea şi nu dorea deloc să plece! Mă uitam acum cu nesaţ să regăsesc nuanţa pierdută şi nu reuşeam! Îmi clătinam toată construcţia chipului lor păstrat în memorie şi vedeam în acel moment, ca pentru prima oară, nişte ochi străini dar cumva familiari! A trebuit să le dau dreptate!

Copiii au plecat veseli şi victorioşi spre jocurile lor, dar eu am rămas cu mari semne de întrebare. Cum a fost posibil ca sub ochii mei să se producă o schimbare atât de mare şi eu să nu o observ?! Eu unde am fost?! Zi de zi ne-am intersectat drumurile, zi de zi ne-am vorbit, ne-am văzut, ne-am simţit. Dar ochii mei au văzut numai ceea ce creierul le spunea să vadă. Urechile mele au auzit numai ceea ce creierul le spunea să audă, iar mâinile mele au simţit ceea ce creierul le-a spus să simtă. Creierul a preluat controlul şi mi-a izolat inima!

Şi oare câte schimbări alte s-au mai produs? Copilul pe care îl pregătesc dimineaţa să plece la şcoală e radical diferit de cel ce mă îmbrăţişează seara urându-mi noapte bună. Şi în toate zilele vieţii lor adunate la un loc, oare câte schimbări s-au produs? Observ schimbarea numai când este atât de evidentă, încât sare în ochi! În ochii altora, bag eu de seamă… Că nici măcar în al 12-lea ceas eu nu remarcasem că ochii lor au altă nuanţă decât cea care a rămas în inima mea…

Atunci, vin şi mă întreb: oare cât de bine îmi cunosc eu copiii? Îmi spun ei tot ce au pe sufleţel? Bineînţeles cu nu! Dar fac eu măcar un mic efort să mă apropii de sufleţelul lor? Sau rămân cu imaginea pură a copilului cu gura ştirbă şi ochii de un albastru infinit? Gura lor e acum plină de dinţi, albastrul nu mai e albastru… dar inima lor cum mai este? Ce gânduri circulă prin căpuşorul lor? Ce umbre au apărut pe suflet? Am promis cândva că voi fi trup şi suflet alături de ei şi credeam că mi-am făcut datoria: le-am pus mâncare în faţă, am avut grijă să poarte haine curate şi călcate, i-am ajut la teme atunci când mi-au cerut-o, i-am alintat când mi-am mai adus aminte şi… cam atât! Oare ce lipseşte din lista asta?! Sufletul! Ce am făcut pentru sufletul lor? Când am stat ultima oară suflet lângă suflet? Le-am privit ochii, dar oare chiar i-am văzut? Dacă nu am remarcat schimbarea culorii lor, atunci am reuşit să trec dincolo de privirea lor şi să le ating sufletul?

Îmi era atât de bine să-mi ştiu copiii puri, frumoşi şi sănătoşi! Era atât de reconfortant pentru creierul meu să-i ştie aşa! Dar, poate că măcar eu – mama lor – ar trebui să fiu mai profundă. Pentru că, dacă ceva e sigur neschimbat, atunci e dragostea mea! Ori aceasta e limbajul inimii! Ia să-mi mai las eu inima să mă conducă! Cine ştie ce descoperiri va mai face? Poate vor fi ca cea despre culoarea ochilor! Dură descoperire! Dar e binevenită, pentru că îmi pot trece acum pe lista obiectivelor anului 2016 ceva nou: să scap de superficialitate! Vreau să devin mama pe care copiii mei o merită!

@driana

Eşti perfect aşa cum eşti!

1907469_1392053121111442_5612080939047970541_nGura lumii slobodă varsă din când în când venin. Atunci oare gura lumii nu e un fel de şarpe, iar veninul oare nu ucide sau cel puţin paralizează încrederea în sine a celor atacaţi? Mai închide gura, lume, şi lasă-ne să fim!

Văd cu durere tare multe persoane care împroaşcă în stânga şi-n dreapta cu stereotipuri umilitoare: „Eşti prost!”, „Nu e nimic bun de capul tău!”, „Nu vei ajunge nimic în viaţă!”, dar ei nu-şi dau seama că schilodesc sufleteşte acel om. De la durere trec la revoltă când aud aruncată un soi de Anatema peste o întreagă generaţie: „o generaţie de proşti”! Mi se strânge inima în mine chiar şi când scriu aceste rânduri şi îmi vine să strig: „Oameni buni, nu fiţi răi!”.

Credeţi-mă, nu a existat generaţie care să vadă cu ochi buni generaţiile ce i-au urmat. Nu a existat şi nu vor exista. De ce? Apare conflictul dintre generaţii. E de fapt o ruptură rezultată din faptul că progresăm. Timpul nu stă în loc, iar noii veniţi preiau tot ce s-a făcut pentru a crea mai departe funcţie de nevoile lor. Roata a fost inventată, nu au de ce să o mai reinventeze o dată! Aş vrea să faceţi un exerciţiu de imaginaţie: închipuiţi-vă că sunteţi în Epoca de Piatră şi că cineva a venit cu ideea prelucrării metalelor. Oare tinerii care au vrut să-l urmeze nu au fost aspru criticaţi de părinţii lor? Oare nu li s-a spus că viitorul e-n piatră şi că, dacă nu vor face aşa, nu se va alege nimic de ei? Şi iată că au fost câţiva tineri „denaturaţi” care au dus întreaga omenire mai departe! Dar hai să mergem mai departe în timp. Acum suntem agricultori şi toţi iubim şi respectăm pământul. Dar unul vrea să facă negoţ, altul vrea să străbată mările într-o coajă de nucă, altul visează să ajungă până la stele. Toţi vor fi criticaţi. Toţi vor fi „proşti”. Iar ultimul – cel cu stelele-n cap – va fi pesemne considerat cel mai prost, pentru că vânează clar o utopie pentru vremea lui!

Vreau să spun că măsurăm noile generaţii după tiparele noastre. Îi pregătim pentru a face faţă unei lumi ca a noastră. Facem eforturi să o păstrăm intactă, când ei au venit pentru schimbare! Dar uităm că trebuie să le păstrăm Pământul viu şi curat. Atunci, oare, nu suntem şi noi proşti– judecând după criteriile celor de dinaintea noastră (şi nu numai ale lor!)? Băgăm în ei informaţie aşa cum s-a băgat şi în noi la vremea noastră şi, dacă nu intră, atunci înseamnă că e ceva în neregulă cu ei! Vrem să facă toate calculele cu mintea, dar între timp am inventat calculatorul. Vrem să reţină date, dar ele sunt la un click distanţă. Îi instruim de parcă vrem ca toţi să devină profesori universitari policalificaţi, dar acest lucru este practic imposibil. Omul Universal s-a cam dus. Nu mai poţi şti totul nici măcar în profesia ta, darămite în toate ramurile ştiinţei. Atunci, dacă eu sunt as în chimie, dar sunt mai supărăţel la geografie, înseamnă că sunt prost? Sau, staţi, mai am şi alt stereotip: sunt incult?! Mă întreb cine decide dacă o persoană este cultă sau incultă şi, mai ales, care sunt domeniile culturii şi care ies din cultură?

Cunosc un om tare şcolit şi tare hâtru de felul lui. El mi-a spus ceva memorabil. A zis că el, ca profesor şi ca tată, a înţeles că nu-şi poate şcoli copilul la nivelul cerinţelor şcolii şi că, prin urmare, copilul lui va fi considerat prost. Atunci a decis să îşi educe el copilul purtându-l cu sine prin călătoriile lui în lume, pentru că oricând, dacă cineva ar avea de ales între doi proşti, îl va alege pe cel umblat prin lume. Am aplicat şi eu aceeaşi strategie. I-am purtat peste tot pe copii, atunci când vârsta lor a permis-o. Şi am constatat că altfel înţelegi grandoarea faraonilor când intri în Marea Piramidă sau altfel vezi lumea de pe Puntea Suspinelor. Dacă tot e să fie proşti, măcar să fie proşti umblaţi! Dar câţi au şansa să vadă Marea Piramidă sau să calce pe Puntea Suspinelor?

Atunci afirm cu tărie: nu avem copii proşti! Nu sunt nici măcar proşti umblaţi! Sunt altfel şi sunt perfecţi. Eu îi iubesc şi îi înţeleg. Nu vor fi ca mine şi… ce e rău în asta?! Ei trebuie să fie ca ei, pentru că au alt drum în viaţă. Nu toţi pot fi cosmonauţi, după cum nu toţi pot fi balerini. Dar avem nevoie şi de cosmonauţi, şi de balerini. Ori, e injust să-i spui unui cosmonaut că e prost pentru că nu ştie balet şi vice-versa!

Viitorul este al specializării. Al ultra-specializării! Dacă ne punem problema că vine o bombă şi reajungem la Epoca de Piatră, aşa că trebuie să conservăm în fiecare om toată ştiinţa omenirii – atunci chiar vom ajunge acolo! Universul ascultă de comanda ta! Şi atunci mă întreb eu ingenuu: la ce îmi va folosi să ştiu lungimea exactă a Dunării, respectiv anii războaielor daco-romane, când voi avea multă piatră de cioplit?! Dar lasă, că vor fi copiii ăia deştepţi, ăia puţini în care a intrat toată informaţia, care ştiu totul şi ne vor scoate din Epoca de Piatră ca să trecem în Epoca de Bronz!

Hai să nu mai stigmatizăm. Să ne spunem unii altora că suntem buni şi frumoşi, deştepţi şi plini de imaginaţie! Hai să credem asta! Şi nu va fi nicio bombă, Pământul se va învârti mai departe şi vom fi cu adevărat fericiţi! Pentru că merităm cu toţii!

@driana