Şcoala – un loc sfinţit de Oameni

15589937_1220538744705518_7029993483906379002_nOmul sfinţeşte locul! Aşa ne-au spus străbunii. Şi, de vreme ce au ajuns aceste cuvinte până la noi prin negurile istoriei, înseamnă că merită a fi înţelese şi reţinute. Dacă locul e şcoala, atunci omul care sfinţeşte locul oare cine o fi?  Cu această întrebare încep şi promit să îi răspund în următoarele rânduri.

Şcoala” – e ceva abstract. E mult mai mult decât nişte ziduri şi nişte bănci. Ea capătă sens numai când e împodobită de sufletele gingaşilor elevi. Ea devine concretă prin sufletul pus pe tablă de o mână de profesori. Şi tot ea devine punct de intersecţie pentru mâinile fluturate în aer ale părinţilor care-şi aduc zi de zi cu precizie matematică puiuţii să înveţe carte. Iată cele mai importante componente ale câmpului lexical al cuvântului „şcoală”: elevi, profesori, părinţi – toate acestea formând un sistem (alt cuvânt abstract!). Iată că de şapte ani simt că fac parte dintr-un sistem: copiii mei sunt elevi ai Liceului de Informatică „Grigore Moisil” din Iaşi. Trei Manolici trec zi de zi pragul acestei şcoli şi simt că acest ritual e mai mult decât un automatism necesar – e o recunoaştere a valorilor pe care întreg acest sistem le împărtăşeşte.

Când Mateea era proaspăt bobocel de clasa a V-a, am avut uimirea să văd cum ei – elevii şi profesorii – ne-au pregătit nouă, părinţilor, un fantastic spectacol de Crăciun. Tradiţional i-aş spune „serbare”, dar e încă prea trează şi plină de dor amintirea claselor primare şi, în plus, această festivitate era cumva diferită. Profesorii de la mai multe materii au rupt din timpul lor şi au organizat împreună evenimentul: doamna profesor de religie a dat forma întregului eveniment, transformându-l într-o șezătoare; doamna profesor de limba română a repetat iar şi iar cu copiii, lămurindu-le arhaismele şi regionalismele, doamna diriginte a cântat cu ei şi i-a îmbărbătat pe fiecare în parte, iar domnul profesor de educaţie fizică… i-a învăţat să danseze! Când am văzut-o pe Mateea dansând vals… am vrut să opresc timpul în loc! Şi m-am uitat în jur la ceilalţi părinţi… Era atâta emoţie şi atâta bucurie! Iar inimile noastre parcă s-au legat pe viaţă! Elevi, profesori, părinţi – eram un tot puternic!

Un an mai târziu, iată că două astfel de spectacole ni s-au anunţat: şi la Mateea, şi la Eva – noul bobocel de clasa a V-a al familiei. Şi iar am plâns de fericire! Şi iar aş fi oprit timpul în loc! Mateea  a jucat într-o scenetă ca o zână coborâtă din poveşti. Era înconjurată de aceiaşi colegi, dar atât de schimbaţi, fiecare cu câte un cap mai înalt decât fusese cu un an în urmă… Şi Mateea a dansat, şi a cântat, şi mi-a umplut fiecare secundă de viaţă cu atâta bucurie!  Iar Eva… Eva a înflorit! Acelaşi colectiv de profesori, aceeaşi dăruire… Tot şezătoare, dar diferită, pentru că şi elementele sistemului erau diferite. Iar când a venit momentul dansului şi au fost prezentate perechile, au fost anunţaţi ca fiind campioni. Şi exact în campioni s-au transformat! Au valsat, au dansat o horă moldovenească şi o braşoveancă, au ţopăit un meneaito, iar fetele au devenit şi majorete! Şi iar m-am uitat în jur şi iar am văzut aceeaşi emoţie frumoasă şi aceeaşi bucurie… Şi o dată în plus am devenit cu toţii acel tot puternic!

15697816_1231983780222085_3956845378368663032_nSunt recunoscătoare! Sunt atât de recunoscătoare! Sunt parte a unui sistem unit prin emoţie şi bucurie. Şi iată cum nişte cuvinte abstracte precum „sistem” sau „şcoală” devin concrete, pentru că omul şi aici sfinţeşte locul. Şcoala devine voia-bună de la şezătoare. Şcoala e reflectată în aplauzele profesorilor pentru elevii lor. Şcoala e în magia cuvintelor adresate şi, când îi spui cuiva că este campion, îl transformi în campion. Şcoala e parcursă în ritmul dansurilor lor şi în fluturatul pampoanelor. Şcoala e ţesută cu migală în costumele lor populare. Şoala e cadoul personalizat pe care fiecare copil l-a primit din mâinile Moşului – „interpretat” de nimeni altul decât de fantasticul profesor de educaţie fizică – ghicit de toţi copiii, spre marele lui amuzament! Şcoala e promisiunea de a vedea cu toţii filmul acestei sărbători peste opt ani, la absolvirea Liceului – pentru că şcoala e o investiţie în viitor. Şcoala e o familie definită de fiecare membru în parte, dar şi de toţi împreună. Fiecare şi toţi împreună sfinţesc şcoala, sfinţesc sistemul. Ori, pentru noi, sistemul se numeşte „Liceul de Informatică” şi acest sistem e perfect!

Copiii mei sunt fericiţi. E cel mai important lucru! Iar, când mezina, proaspăt intrată în acest „sistem”, ne spune că nici nu ştie când trec orele la şcoală şi că abia aşteaptă să vină ziua de mâine pentru a merge din nou, atunci pot spune cu mâna pe inimă că Liceul de Informatică este un loc sfinţit de Oameni! Atunci, ce-ţi dorescu eu ţie, dulce Românie, în prag de Crăciun şi Nou An? La cât mai multe astfel de locuri sfinţite de Oameni!

@driana