M-am săturat să fiu o super-mamă!

481464_512931792074555_416375360_nMi-e dor să am un bebeluş! Cât e glumă-i panaramă, dar mie chiar mi-e dor! Toţi îmi spun că-s dusă şi, dacă tot mi-s dusă, atunci să mă caut! Dar eu ridic din umeri şi-mi spun: Ce ştiu ei ce-i în inima mea?!

De fapt cred că, deşi am trei copii, nu am apucat să mă bucur de fiecare fază a copilăriei lor. Am fost atât de preocupată să fiu mama perfectă, încât strângeam din dinţi şi luptam cu mine însămi, de parcă eram o nouă redută rămasă necucerită! I-am înconjurat într-un nor de griji şi nici nu-i mai zăream de ele! Acum ştiu că mama perfectă nu e cea care face cea mai bună mâncare, ţine casa bec sau rezolvă cu uşurinţă toate problemele de matematică! Mama perfectă este cea care a construit cele mai frumoase şi mai netede punţi între inimi – pentru că ea e inima întregii familii, oricâţi membri ar avea ea!

Da! În adâncuri îmi reproşez că am greşit ca mamă de atâtea ori, că nici nu mai ştiu a le socoti!

Am stat prea puţin cu fiecare dintre ei. Nu le-am dat şansa să mă aibă doar pentru bebeluşul din ei în acei primi doi ani de viaţă… Oare câte zâmbete am ratat? Oare câte cuvinte stâlcite zboară prin eter fără să-şi fi găsit vreodată destinatarul? Oare câte lacrimi au fost uscate de vânt şi nu de mâinile mele…

Dacă aş mai avea o şansă, aş decide să trăiesc la maximum fiecare zi! Să îmi strâng la piept puiul cât pot de mult! Mi l-aş atârna de gât, aşa cum văd că fac femeile africane şi aş simţi inimioara lui lângă inima mea, aş trăi cu el colicii lui sau primii dinţişori… Cât pot de mult! Iar, când nu îl ţin eu, l-aş lăsa cu altcineva care îl iubeşte măcar la fel de mult: cu tatăl lui, cu fraţii, cu bunicii, cu verişorii, cu unchii sau mătuşile, pentru că aş vrea să ştie că nu e niciodată singur şi că e atât de iubit!

Şi aş cere ajutorul! Aş exersa în faţa oglinzii aceste cuvinte care încă nu-mi ies: „Te rog! Am nevoie de ajutor!”. M-am săturat să fiu o super-mamă! Am încercat în trei rânduri şi iată că sunt  plină de regrete! Fie că ajutorul ar veni de la soţ, de la ceilalţi copii, de la bunici sau de la o bonă, aş fi foarte recunoscătoare să îl primesc! Şi, oricât de ciudat ar suna, aş apela şi la vecini, şi la prieteni, şi la colegi… aş apela la oameni! Aş desfiinţa instituţia supremă a „sacrificiului” obligatoriu al mamei pe altarul familiei! Aş cere ajutorul dacă aş vrea să dorm o jumătate de oră sau să ies la un film cu soţul meu. Nu m-aş simţi vinovată că trăiesc şi că sunt fericită, dar nici nu aş cere permisiunea să trăiesc sau să fiu fericită!

Şi, da, voi greşi, dar nu le voi spune greşeli, ci lecţii de viaţă. Şi orice lecţie se primeşte cu recunoştinţă, nu-i aşa? Şi e ok, în fond, să-i spui şi greşeală, câtă vreme ai înţelepciunea să te ierţi şi să-ţi ceri iertare!

Mi-aş scoate din vocabular cuvântul „trebuie!” şi l-aş înlocui cu „aleg să”. Scăpând din tirania lui „trebuie!”, m-aş simţi eliberată. Nu ar mai exista corvoade, ci experienţe de viaţă. Inclusiv întoarcerea din concediul de maternitate stă sub tirania lui „trebuie!”. Cred că e principala cauză a depresiilor pe care le-am trăit! Nu a trebuit să stau doar câte un an cu Mihai şi Mateea sau nici trei luni cu Eva! De fapt, eu am ales. Dacă aş fi înţeles diferenţa, mi-aş fi scutit lungile săptămâni de frustrare! Întoarcerea se pregăteşte din vreme, se celebrează ca pe un moment însemnat din viaţă. Dacă îl anticipezi în angoase, îi transmiţi şi puiului angoasele tale. Zbuciumul tău devine zbuciumul lui. Neliniştea ta îl cuprinde. Lacrimile tale şi ale lui se împletesc de-a valma. Gândurile luminoase modifică întreg universul lui şi al tău şi îţi întind în faţă cărări senine. Asta m-a învăţat Eva şi asta aş duce mai departe!

Aş citi în fiecare zi cu el, alături de el şi l-aş obişnui de mic cu cărţile. I-aş citi mai întâi cu glas tare din cărţile mele, chiar dacă e o mogâldeaţă nou-născută, ca mai apoi, când prinde acea sclipire de interes în ochişori, să citim împreună: el pe limba lui, eu pe a mea, din cărţi de-ale prichindeilor! Ţin minte cum îmi adormeau copiii, dar eu, până nu terminam povestea, nu puteam lăsa cartea de mâini!

Şi i-aş lua un câine, un pui mic, să crească odată cu el. Chiar dacă şi câinele e o responsabilitate în sine, mi-aş asuma-o!

Dacă aş mai fi o dată mamă, aş fi mult mai relaxată. Aş lua totul mai uşor! Nu trebuie să demonstrez nimic nimănui! Nici măcar mie! Casa poate fi şi prăfuită, poate să miroase şi a mâncare arsă, copilul poate fi şi mai suplu, nu neapărat cu colăcei pe abdomen. Nu am nevoie de statui şi, oricum, nu ţi se ridică una, nu-i aşa? Dacă mama e fericită, copilul creşte în cea mai sănătoasă energie posibilă! Aş cultiva această bucurie precum seminţele de flori şi aş îngriji zi de zi plăntuţele ei! Aş elimina orice sursă de tristeţe, orice norişor, fireşte, dacă depind de mine! Cei doi ani oricum zboară şi mă vreau viguroasă la finalul lor, nu galbenă ca turta de ceară!

Nu am decât trei copii şi, poate, zilele de proaspătă mămică au apus. Dar îmi spun precum Scarlett O’Hara că şi mâine e o zi! Fiecare răsărit de soare mă transformă într-o nouă versiune de mamă şi doar de mine depinde ca aceasta să fie luminoasă şi să nu lase loc regretelor. Poate că nu mai am bebeluşi, dar, dacă i-am adus până la aceste vârste, înseamnă că e momentul să mă bucur de noi şi noi etape alături de ei! Şi poate nu e prea târziu să-i îmbrăţişez sau să le cer ajutorul. Nu e imposibil să mai greşesc şi, în consecinţă,  să le mulţumesc pentru lecţiile de viaţă prin care trecem împreună. Pot decide să scap aici şi acum de tirania lui „trebuie!”, aşa cum pot să le cumpăr un câine! Îmi pot lua cartea şi mă pot furişa să citesc lângă ei, luând totul în uşor… chiar şi tachinările lor!

Nu am decât trei copii şi viaţa e atât de uşoară pe cât mi-o fac sau pe cât mi-o doresc! Mulţumesc pentru fiecare răsărit şi pentru fiecare nouă şansă pe care mi-o oferă viaţa! Poate că bebeluşul de care doresc cu atâta ardoare să am grijă sunt chiar eu!

@driana

Şi pe Catchy aici.

Eu şi umbrele mele…

Nu s10624928_597589870352536_5520082227421281866_nunt perfectă, dar ce o fi aia perfecţiune?! Dau rateuri ca om, ca femeie, ca mamă… Nu sunt ce se aşteaptă alţii să fiu. Nu sunt nici măcar ce mă aştept eu să fiu! Dar cine stabileşte aceste ştachete? Cine îmi fixează mie standarde şi îmi ţine evidenţa greşelilor? Oare nu tocmai eu?

Îmi aduc aminte de un episod petrecut pe vremea când Eva avea 5-6 ani. Plecaserăm cu toţii (încă se mai putea pe atunci!) să petrecem un week-end la munte. Pe drum am oprit la o benzinărie şi cât se alimenta maşina, noi – ca de obicei – am intrat să ne facem ritualul de vizitare. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi întreb copiii dacă au nevoie la WC, supraveghez dacă s-au spălat pe mâini, îi mai îmbii cu ceva de ronţăit, ei îmi tot vin cu prostioare să le cumpăr, eu le zic NU… acesta e „ritualul”. În ziua aceea ochii Evei au căzut pe un animăluţ de pluş care (culmea!) îmi căzuse şi mie cu tronc de cum l-am văzut! Aşa că, în secunda în care m-a întrebat dacă pot să i-l cumpăr, am spus un neaşteptat DA – de am clătinat din temelii „ritualul” nostru. Mircea a ridicat mirat din sprâncene, copiii ceilalţi au venit să vadă şi ei curioşi ce a provocat minunea de a obţine un DA aşa de uşor şi am plecat cu o nouă pufoşenie spre destinaţie.

Eva era acum copilul exemplar! Nu tu mofturi, nu tu proteste, niciun norişor nu îi întuneca albastrul ochilor! Vorbea cu pufoşenia, îi dăduse şi un nume, îl strângea la piept – era FERICIREA întruchipată! Când am ajuns la pensiunea unde aveam să stăm două nopţi, ne apare brusc în cale un căpuşor creţ de copil. Ochii lui erau aţintiţi pe pufoşenie şi urmărea hipnotic orice mişcare a Evei. Era o fetiţă mai mică decât Eva mea, dar nu cu mult. Copil alintat şi iubit de părinţi, a făcut ce ar fi făcut poate oricine: a întins mâna spre jucărie şi, din toţi rărunchii, a început să strige că o vrea. Părinţii ei au venit repede să vadă ce s-a întâmplat, noi ne-a oprit locului să vedem şi noi urmarea. Eva, intuind ce urma, şi-a strâns jucăria la piept, cu toate simţurile la pândă, iar strânsoarea devenea tot mai fermă cu fiecare răcnet al copilului. Părinţii fetiţei încercau să-i explice că e a Evei, noi îi spuneam Evei să i-o dea şi ei un pic. Jale de ambele părţi! Ne-am cazat, ne-am cărat bagajele, dar isteria încă nu se potolise. Atunci am convins-o pe Eva să se joace cu fetiţa şi „să împartă” jucăria. „De ce?” – a venit prompt întrebarea ei. „Pentru că plânge şi aşa e frumos – să vă jucaţi împreună!” – am scos eu la repezeală o explicaţie. Am urmărit-o cu s-a dus împotriva voinţei ei, cum a întins pufoşenia spre fetiţă, care, cu un gest de victorie, a înşfăcat-o şi a fugit în camera ei, închizând uşa după ea. Eva, complet debusolată şi nefericită, a fugit să îi explice cum e cu joaca în doi, dar cealaltă fetiţă nici nu voia să o asculte! Atunci s-a pus Eva mea pe plâns – un plâns din ăla zguduit, cu sughiţuri şi lacrimi cât pumnul! Şi, între două rafale, mi-a spus „Nu înţeleg, mamă! Tu mama cui eşti?! De ce ai mai multă grijă de copilul acela, decât de mine, fata ta?”…

Tot universul meu s-a clătinat! Tot ce ştiam, toată armonia şi echilibrul s-au răsturnat! Logica inimii nu bătea cu altă logică! Atunci mi-am amintit o zicală pe care mi-a tot fluturat-o pe sub nas un coleg mai dur: „Decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mama ta!”. Nu înţelesesem niciodată acest principiu, dar acum totul mi se părea extrem de clar! Există limite peste care nu poate trece nici măcar un copil creţ cu lacrimile lui cu tot! Fireşte că vreau linişte! Fireşte că vreau armonie! Dar, dacă nu se poate, de ce aş accepta ca Eva să plângă?! Dacă din doi copii unul trebuie să plângă, atunci acela nu va fi copilul meu! Sună egoist? Da! Atunci înseamnă că în fişa postului de mamă intră şi puţin egoism!

M-am dus la acea fetiţă. Am încercat şi eu să-i explic cum e cu joaca în doi şi cu împărţitul jucăriilor. Nu mi-a ieşit, cum nu i-a ieşit nici mamei ei! Atunci i-am spus clar şi apăsat că acea jucărie e a Evei şi că dacă va dori să se joace cu ea, atunci se va juca şi cu pufoşenia. Dacă nu, atunci nu are încotro şi trebuie să i-o returneze fetei mele. Copilul nici nu voia să audă aşa ceva, aşa că, spre imensa lui supărare, a văzut cum mama i-o smulge din braţe şi mi-o dă mie. Au reînceput istericalele, dar de partea cealaltă a baricadei, nu de partea mea. Eva, însă, ştergându-şi lacrimile, s-a uitat la mine ca la un erou! Îi returnasem comoara sufletului ei! După un sfert de oră ţipetele s-au mai potolit şi numai ce o văd pe acea fetiţă cum se apropie de Eva, care a primit-o în jocul ei şi chiar i-a dat să ţină în braţe pufoşenia. S-au jucat toată seara împreună, spre marea noastră linişte!

Am fost dură? Am făcut un copil să plângă? Am ţinut cu Eva în detrimentul altui copil? Am stricat armonia universală? Uneori e nevoie de acţiuni care pot crea, la început, suferinţă. Uneori trebuie să fii părtinitor. Uneori trebuie să alegi o tabără sau alta. Eu am ales să nu mai plângă Eva, ştiind că cealaltă fetiţă urma să plângă. Existau şanse ca ele să nu se joace împreună. Era şi probabilitatea ca acel copil să plângă tot week-end-ul. Dar, iată că totul s-a terminat cu bine. Cu toţii ne-am trăit şi ne-am învăţat propriile lecţii. Eu mi-am văzut umbra egoismului şi am îmbrăţişat un principiu pe care nu credeam că-l voi aplica vreodată! Nu mi-am propus să fiu un erou în ochii Evei, după cum nu mi-am propus nici să fiu laşă! Am ales cu inima de mamă şi mi-am protejat puiul cum am ştiut mai bine. Îmi pare cumva rău? Nu! Aş face altfel altă dată? Nu! Înseamnă că am ales bine! Înseamnă că şi umbrele noastre sunt bune la ceva, nu?

@driana

Şi pe Catchy aici.

În căutarea Mariei

17201398_1405059629525924_2607168230503580266_nNici nu ştiu cum o cheamă! Nici măcar acest mic amănunt nu m-a interesat. Când a apărut sfioasă la uşa mea, i-am pus din start o etichetă de „străin”. Eram proaspăt mutată într-un nou apartament, cu casa goală dar totuşi plină de cutii, umplute la rândul lor de toată agoniseala noastră. Mihai avea doi ani şi jumătate şi mă urmărea peste tot precum o umbră. Când a sunat soneria am tresărit zgomotos! „Cine să fie?! Nu cunoaştem pe nimeni aici!”, iar nedumerirea mea l-a contaminat şi pe el, alegând să stea prudent în spatele meu, ţinându-se de piciorul meu ca de un copac de după care să poată arunca priviri prudente. Am deschis uşa am văzut trei făpturi: o fetişcană cu o fetiţă în braţe şi cu un băiat pe lângă ea. Cereau ceva, orice… În secunda doi, instinctul meu de mamă m-a făcut să îl „dosesc” protector pe Mihai, ca şi cum l-aş fi ferit de un mare pericol, dar se pare că a fost prea târziu! Dintr-o săritură, fetiţa din braţele ei s-a eliberat şi a năvălit spre băiatul meu cu o forţă care l-a atuncat la pământ! De fapt pe gresia proaspăt pusă pe hol… Ce am simţit? Uluire şi revoltă! Cum şi-a permis un străin să îmi treacă pragul fără a-mi cere permisiunea?! Cred că am aruncat o privire fioroasă spre fetiţă şi spre cea care o ţinuse atât de superficial în braţe, în timp ce îmi ridicam doar propriul copil. Doar el era al meu! Celălat copil nu! De ce l-aş fi ajutat când mi-a atacat puiul?! Şi tocmai mă pregăteam să-i spun vreo două, când cea care s-a dovedit a fi mama fetiţei a rostit ceva cu o privire care m-a amuţit: „Iubeşte atât de mult copiii, încât vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi!”… Deci fetiţa nu îl atacase pe Mihai, ci îşi manifestase iubirea pe care o simţea pentru fiecare copil! Mă aşteptam să o certe, să o strunească, dar ea a luat-o cu nesfârşită dragoste din nou la piept şi a sărutat-o, iar mie mi-a trimis cea mai sinceră privire pe care am văzut-o vreodată!

Nu ştiu cum, dar simţi când cineva te minte sau nu! În acel moment, ceva din atitudinea ei, ceva din vocea şi din privirea fetişcanei m-au făcut să-mi sting toate beculeţele de alarmă care-mi pâlpâiau prin creier. Nici nu mai ţin minte dacă în ziua aia am mai întrebat-o ceva. Ţin minte că i-am dat nişte bani (nici nu mai ştiu câţi) şi am închis uşa.

După câteva săptămâni, a sunat din nou soneria şi din nou am avut în faţă acel trio. Fetiţa nu mai era în braţe, ci era din start pe prag şi, în secunda următoare, Mihai al meu era din nou îmbrăţişat! Şi fenomenul s-a tot repetat lună de lună pentru vreo doi ani, cu unica diferenţă că Mihai evita de acum să mă mai însoţească până la uşă de frică să nu-l înşface fetiţa… De fapt, nu aceasta a fost unica deosebire: după vreo patru-cinci vizite au venit numai ele două, mama şi fiica, fără băiat, care (am aflat ulterior) era fratele mamei, deci unchiul fetiţei, deşi nu era o diferenţă mai mare de patru ani între ei! Şi băiatul mergea de acum la şcoală!

Nu ştiu cum o chema pe mamă… Poate mi-a spus, poate nu… Îi voi spune Maria, deşi probabil greşesc. Când ne-am întâlnit, Maria avea 16 ani. Eu aveam 30. Şi ambele aveam un copil de vreo doi ani şi jumătate… Eu aveam o casă, aveam un job, iar tatăl copilului meu era soţul meu şi formam împreună o familie gândită a dăinui până când moartea ne va despărţi. Ea nu avea o casă. Stătea ba cu familia ei, pentru a avea grijă de fraţii mai mici, ba cu tatăl fetiţei ei, un bărbat de vârsta părinţilor şi puţin cam violent. Uneori avea vânătăi, dar nu încerca să le ascundă. Nu era nici resemnată, nici tristă. Maria emana optimism şi dragoste de viaţă, într-un fel simplu şi autentic Mereu îşi mângâia fetiţa, care era o explozie de bucurie. Şi erau frumoase, atât de frumoase! Ambele erau blonde cu ochii albaştri şi cu faţa arămie precum cei ce sunt îndelung scăldaţi de razele soarelui. Locuiau pe undeva prin Tomeşti, o comună de lângă Iaşi.  Mi-a spus şi numele satului, dar nici acest amănunt nu mai este în memoria mea. Veneau direct la mine şi se bucurau de ce le pregăteam. Cât le dădeam era suficient şi niciodată nu cereau mai mult. Ţin minte că am vrut să-i dau nişte încălţări, dar ea purta cu un număm mai mic. Le-a încercat, a văzut că-i sunt mari şi mi le-a dat înapoi spunându-mi să le mai folosesc, că sunt bune… Oricine în situaţia ei le-ar fi luat şi le-ar fi schimbat pe o pâine! Dar aşa era Maria! Şi îmi era dragă!

Şi iată că a apărut într-o zi la uşa mea singură, cu o faţă tristă şi extrem de serioasă. Mi-a spus că e din nou însărcinată şi că are disperată nevoie de bani pentru a face un avort. Ce am simţit? Din nou uluire şi revoltă… Şi am judecat-o… I-am zis că eu nu aş putea vreodată să dau bani pentru aşa ceva… Maria m-a privit în ochi ca şi cum ar fi cântărit fiecare cuvânt şi mi-a spus: „Nici eu nu vreau. Vreau doar un nou început pentru mine şi pentru fetiţa mea. Dacă îmi daţi nişte bani, oricât, văd eu cum fac, plec departe şi o luăm de la capăt numai noi două!”. Şi i-am dat 50 de lei, dar judecând-o în continuare şi făcând-o să simtă dezaprobarea mea. Pentru că, nu ştiu cum se face, dar o simţim, nu-i aşa? Şi doare, tare mai doare! Mi-a spus un „La revedere!” grăbit dar care suna mai mult ca un „Adio!”. Eu i-am repetat că aceşti bani nu sunt pentru avort şi m-am spălat pe mâini precum Pilat din Pont! Eram aşa de sigură că va veni din nou, aşa cum venise de atâtea ori! Şi aveam, cred, un aer superior şi acuzator…

Şi Maria nu a mai venit… Niciodată! Şi nu e lună să nu mă gândesc la ea. I-am oferit milă, când trebuia să-i ofer compasiune. Mila mea a ţintuit-o în tristeţea ei. Mila mea a izvorât din judecată, din iluzia separării, din discriminarea cu care am privit situaţia. „Eu niciodată nu…” Ce urât i-am vorbit! Ce urât am tratat-o! Ce rană i-a provocat mila mea! Dacă aş fi trăit compasiune, nu aş fi judecat-o, ci aş fi simţit empatic drama ei. Aş fi spus: „Ok. Eşti însărcinată. Hai cu mine la un doctor, hai să ajutăm acel puiuţ din tine să crească şi să se nască. Şi, dacă aşa vei decide, îl poţi da spre înfiere altei mame. Iar, pentru un nou început, hai să vedem ce soluţii găsim!”. Dacă i-aş fi vorbit aşa, oare ce aş fi citit pe chipul ei? Oare aş mai fi văzut-o? Oare aş fi schimbat cumva destinul ei şi al fetiţei?

Mila e precum otrava, pe când compasiunea e esenţa însăşi a vieţii! Scriind aceste rânduri am retrăit toate acele emoţii şi m-am înfierat, autojudecându-mă. M-am tratat pe mine însămi cu milă, nu-i aşa? De 14 ani fac asta! Şi pentru ca doare, tot mi-o alung brutal din minte. Dar iată că lună de lună reapare şi nu în prag, aievea, ci în pragul minţii mele. Şi nu fac nimic! Mereu îi închid uşa în nas… Azi însă m-am tratat cu compasiune. Azi mi-am deschs uşa sufletului şi am lăsat-o să intre. Azi mi-am spus că, dacă scriu despre asta, dacă îmi permit să gândesc aşa, atunci poate într-un univers paralel acea fetişcană de 18 ani primeşte o nouă şansă la viaţă, alături de fetiţa ei şi de pruncul nenăscut. Azi m-am tratat pe mine însămi cu compasiune şi, deodată, am simţit nevoia să-i dau un nume, o identitate. Şi, pentru că a trebuit să aleg un nume, un singur nume, i-am spus simbolic Maria… Şi sper să o reîntâlnesc…

@driana

Şi pe Catchy aici.