Urgențe și priorități

Articol scris acum opt ani (!) și descoperit (deloc) întâmplător!

Ieri am ajuns acasă odată cu noaptea şi aşa fac de o săptămână. O săptămână din alea în care ştii când pleci de acasă, dar nu ştii când ajungi. Nu înseamnă că aşa e toată viaţa mea, dar uneori se mai întâmplă. Se întâmplă, însă, cam des… Dead-line! Dead-line! Dead-line! Agendă încărcată. Mailuri râuri-râuri. Oare aşa arată viaţa tuturor, mă întreb eu retoric? Oare există şi persoane care merg fluierând şi care aşteaptă senini să vadă ce le mai rezervă viitorul? Asta era în capul meu aseară. Priveam din maşină mersul lent al unora şi îl comparam cu al meu – mereu grăbit. Vorba lui Teo: Te cunosc după sandale, Cenuşăreaso! Nimeni nu te întrece pe holuri! – cu o explicaţie absolut necesară: numai tocurile ei răsună mai ritmat decât ale mele!
Păi, cum aş putea fi altfel?! Nu e timp pentru zăbavă! Iar, din toate săptămânile acestui an, în săptămâna asta zăbava a fost strict interzisă! Veneam târziu acasă, dar nu pentru că terminam atunci treaba. Sarcinile curgeau şi după ce poposeam printre ai mei. Nu îmi permiteam luxul să le las la uşă! Cu laptopul pe braţe lucram de zor, spre disperarea copiilor, care veşnic doreau câte ceva de la mine. Dar, cum sunt ei înţelegători, au încercat să mă lase în pace. Chiar au încercat!
Mihai, care ţine cel mai mult dintre noi la ideea de cină a familiei, ne-a anunţat că el este Junior Chef! Singur şi fără ajutor a pregătit la cuptor nişte pateuri calde din foietaj. Mai venea să mă întrebe câte ceva ca să fie sigur, dar nu a vrut nici în ruptul capului să îl ajut! Chiar mi-a interzis să intru în bucătărie! La final a ieşit ceva magnific şi l-am felicitat din inimă, dar el, dând din cap, mi-a spus: au ieşit ochioase, nimic de zis! Au aspect comercial, dar le lipseşte ceva, totuşi! Le lipseşte ingredientul secret: dragostea ta! Şi mi-a făcut cu ochiul, aluzie la o notă pe care eu am scris-o mai demult exact despre aşa ceva – Mihai fiind unul din cititorii mei fideli!
Mateea a venit cu caietul la mine şi mi-a spus: urăsc geometria! Şi mi-a zâmbit cu unul din cele mai cuceritoare zâmbete posibile care însemna de fapt: Mama, am o noutate mare! Am făcut pentru prima oară geometrie! E grea, dar sigur o biruiesc eu! Am îmbrăţişat-o şi am cerut detalii! Era entuziasmată! Folosise pentru prima dată compasul şi raportorul! Dar nu era sigură că înţelesese aria şi perimetrul dreptunghiului. Aşa că venise, de fapt, să o lămuresc eu. Însă eu … nu aveam timp… Am trimis-o la tata şi îmi plângea inima că nu am fost eu cea care să aibă prima discuţie despre geometrie cu ea… Că nu i-am desenat eu primul dreptunghi (cu scop didactic pentru geometrie, că altfel de dreptunghiuri am făcut noi fără număr!) şi că nu i-am arătat concret cum să calculeze. Am auzit-o cum întreabă ce e ăla un poligon, am auzit chicoteli şi vedeam cum Mircea îi desenează un poligon cu degetul în aer, iar profesorul din mine îi striga, însă doar în mintea mea: nu aşa! ia un creion şi o foaie şi pune-o pe ea să îl deseneze, ca să fixeze mai bine... Dar … nu era timp pentru zăbavă… M-am concentrat din nou pe calculele mele…
Dar mai era şi Eva … Eva venea, îmi dădea târcoale, îmi mai lua capul între mânuţele ei şi mă pupa pe nas…  Apoi fugea numai pentru a reveni şi a o lua de la capăt… Era aşa de dulcică… După o vreme m-a întrebat de-a dreptul: Auzi, nu faci şi tu o pauză? Nu ai vrea să jucăm Piatră-Hârtie-Foarfece? Cum să o refuz?! Am lăsat atunci laptopul şi ne-am jucat. M-a bătut la scor şi mi-a spus: Gândeşti cam încet! Hai să te învăţ cum să anticipezi reacţia celuilalt! Mi-a explicat ea cum şi am luat-o de la capăt. Tura asta eu conduceam şi îmi spune ea râzând: Data viitoare nu te mai învăţ, că nu am nimic de câştigat! Ne-am îmbrăţişat, i-am explic că am ceva de lucru, dar, după vreo cinci minute, iar a venit: nu ai vrea să ne uităm împreună în jurnalul meu? Am rămas fără aer! Jurnalul ei este tabu! Nu am voie să îl privesc nici măcar de departe, iar acum … vrea să îl citim împreună? Nu puteam rata aşa ceva! Ne-am uitat peste primele două pagini! Era savuros! Plin de banalităţi de genul: azi am mâncat la şcoală, dar nu mi-a plăcut sau Mihai mă enervează … din nou! Multe desene, decupaje lipite cu grijă, multe greşeli de ortografie… Ei… era prea important pentru cele cinci minute pe care i le puteam oferi… Aşa că am rugat-o să îi dedicăm o zi specială, când nimeni şi nimic nu ne poate deranja, iar ea, veselă şi total de acord, mi-a mai dat un pupic şi a fugit în camera ei sărind într-un picior…
Iar Mircea a fost mereu acolo. A sărit veşnic primul din pat să facă o cafeluţă! A făcut toate pacheţelele copiilor! A primit de la mine un grafic cu organizarea şi ordonanţarea activităţilor şi s-a achitat ireproşabil de fiecare sarcină! A încercat să ia de pe umerii mei cât mai multe sarcini, cât mai mult stres şi chiar i-a reuşit!
Ieri seară, pe drum spre casă, meditam la toate acestea. Eram la ora concluziilor. Făceam mental o balanţă: adunam rapid toate urgenţele din ziua care tocmai se încheia şi le împărţeam în urgenţe obişnuite şi priorităţi pentru care chiar îmi făcusem timp. Singura prioritate de suflet fusese şedinţa cu părinţii de la Eva. Atât! În rest fuseseră doar urgenţe – şi ele îmi mâncaseră întreaga zi. Mai mult, balanţa ultimelor zile arăta, în mod îngrijorător, la fel. Nu urcaseră la categoria priorităţi nici pateurile lui Mihai – nu pusesem în ele ingredientul meu secret, dar a fost alegerea lui, concluzia lui! Nu a intrat la categoria priorităţi nici prima lecţie de geometrie a Mateei, dar am primit zâmbetul ăla superb al ei şi el va rămâne o viaţă în inima mea! Nu am citit nici jurnalul Evei, dar am fost veşnic alintată de ea, unde nu mai pui că am primit şi o lecţie gratuită de cum să gândesc mai rapid! Deci, priorităţile mele au fost uşor răsturnate şi covârşite de urgenţe. Dar nu asta a fost concluzia zilei! Concluzia zilei de ieri a fost una ce a mişcat puternic sufletul meu: poate că în priorităţile mele nu au intrat toate cele menţionate, dar, în mod cert, eu am intrat în priorităţile de top ale fiecărei persoane de top din viaţa mea! Viaţa mea se intersectează cu viaţa altor persoane. Eu pot controla doar viaţa mea şi poate că nu am înţelepciunea să deosebesc urgenţele de priorităţi, dar există în viaţa mea nişte persoane mult mai luminate şi care, prin lumina lor, aduc lumină şi în viaţa mea! Şi pentru faptul că sunt o prioritate în inima lor, astăzi sunt recunoscătoare!

Zi de Mateea

Sărbătoare de suflet a Manolicilor: onomastica unicei noastre Mateea. Sărbătoare mai puțin cunoscută, dar atât de dragă inimii noastre!

Și cum trăim ziua unei comori cu ochi verzi care, așa cum îi spune și numele, este un dar al Domnului către noi? Luni, zi lucrătoare, ore online, liniște pentru studiu, caiete, cărți, notițe… și Mateea! Simpla ei amintire e ca o explozie de artificii în inimă! Faptul că azi este oficial onomastica ei, nu facea mai puțin demn de sărbătorit darul adus de ea în tot restul zilelor anului, pentru că darul ei este continuu!

Ziua de azi e doar pentru conștientizare. E pentru reamintire a cât de prețioasă este prezența ei aici și acum. E pentru întoarcere în profunzimea numelui ei. Și e pentru celebrare! E pentru trăire în timpul ei, cu ea și alături de ea. E pentru foc de artificii în inimă și pentru lumină în priviri! Că prea ne trece vremea și mai devreme decât cred sau vreau zboară din cuib… Tresar acum constatând că cei 17 Mateea-ani sunt mai mulți decât cei pe care îi va mai petrece în casa noastră… Atunci cum să nu o sărbătorești tot anul?!

Azi este despre darul ei. Un dar atât de mare, că trebuie păstrat tainic în inimă, în explozia ei de artificii. Și în ochi, și în tot sufletul, că mare îi e Lumina și mare e Iubirea pe care ne-o trăiește zi după zi!

La multe veșnicii, Mateea nostră cea unică!

15 ani cu Eva

5479 zile vii, intense, derulate parcă prea rapid … în ritmul vieții Evei.

5479 zile cu față zâmbitoare și cu față tristă, cu râsete și cu țipete, cu năsuc curios sau cu năsuc mofturos, cu piruete și cu căzături, cu pași mai mari și cu pași mai mici… de Eva.

Desființează reguli, dar numai pentru a le reformula; dizolvă bariere, pentru a-și fixa ștachete cât mai înalte; transformă zidurile în ferestre… Eva este este venită să schimbe lumea!

Și a schimbat iremediabil lumea mea! Când o privesc, tot dragul lumii îmi pătrunde în ochi! Ați simțit vreodată cum cineva vă inundă privirea până v-o unduiește în lacrimi? Cum, deși ți-i plin sufletul de ea, tot ai mai sorbi-o ca să fii sigur că nu-ți rămâi fără ea? Așa e Eva pentru mine. Și o tot privesc și tot dragă mi-e de 15 ani! Și mă tot minunez gândindu-mă la marea mea șansă de a fi, chiar și de numai 5479 zile, mama ei! Și spun un mare mulțumesc pentru vocea ei unică, pentru inima ei mare, pentru mintea ei înțeleaptă, pentru sfaturile ei atât de binevenite, pentru pasiunea ei pentru dans și pentru tot ce e frumos, dar și pentru independența care-i clocotește-n vene,  pentru felul ei de a mă corecta când greșesc sau pentru subtilitatea cu care mi-a impus unele limite… O fi Eva cea mai tânără din familie, dar cumva simt că ea e dintotdeauna și pentru totdeauna. Timpul Evei curge altfel și, în mod cu totul miraculos, s-a suprapus și peste timpul meu de 15 ani pe care-i număr pământește.

Pe 11.11, într-un an de 11, a început și Epoca Evei în cronicile Manolicilor, derulată concomitent cu Epoca lui Mihai și Epoca Mateei – cronici ce nu se scriu, ci se trăiesc, se celebrează, se cântă, se dansează! Și, dacă totuși ar trebui să consemnăm ceva, atunci ar fi doar atât: Manolicii sunt cu adevărat bogați! Bogați în zâmbete, bogați în viață frumoasă, bogați în cântece și dansuri, bogați în cele mai intense zile, derulate parcă prea rapid în ritmul Evei, în ritmul Mateei, în ritmul lui Mihai, în ritmul nostru.

11.11.2020: o luminiță de fată face 15 ani. Luminița noastră. Fata noastră. Eva

Taina timpului investit

Cât de multe amintiri adunăm într-o viață! Dacă ar fi ca fiecare dintre noi să și le depene doar pe cele dragi, am umple cu valuri de duioșie tot Pământul! Și poate nu ar fi rău să le consemnăm într-o arhivă sacră a umanității, pentru a ne aminti că Omul e blând și bun, că iubește și este iubit, că râde sau plânge, că se veselește sau jelește…

Acum e timpul Omului povestit în șapte miliarde de versiuni și din toată această uimitoate poveste colectivă deschid la o filă dragă mie, ce se scrie de vreo 21 de ani pământești: povestea lui Mihai.

Din rezervorul cu cerneală al minții mi se șoptește să vă spun contextul poveștii de azi. Luna noiembrie e lună de mare însemnătate în familia Manolică: o aniversare (Eva) și două onomastici (Mihai și Mateea) – motive de distracție, dar și de mare forfotă financiară! Mă tot insinuez pe lângă ei de ceva vreme, tatonez dorințe, scormonesc după nevoi… Cu fetele m-am scos! Noroc de magazinele online! Obraz în obraz am căutat și am descoperit comori mult dorite! Pachetele ajung acasă unul după altul, cutiile se stivuiesc ca la Crăciun, bucuria ne inundă ochii… Și cu toate acestea, neliniștită mă tot uitam spre camera lui Mihai – el nu a primit nimic, pentru că nu a comandat nimic… Îmi bag capul pe ușa lui o dată, de două ori… Îl tot întreb dacă nu s-a decis, dar el mereu vesel îmi spune că mă va anunța cât de curând!

Și iată că marți îmi zice că ar dori să meargă cu mine să căutăm împreună prin magazine! Cu bucurie accept și stabilim pentru a doua zi, miercuri, după ore. Zis și făcut! Cu o oră și jumătate întârziere față de ora programată … „că așa e în tenis”… am pornit la drum! Mamă și fiu împreună, pornim pe jos (că așa a decis el!), iar fiecare pas e însoțit ba de o poveste, de un tâlc sau de o glumă, precum odinioară… la distracție!

Când Mihai intra în clasa I se năștea Eva și, ca să nu se simtă „în plus” sau trădat de venirea celei de-a doua surori, am stabilit ca în fiecare săptămână să avem o zi doar a noastră, în care să îl iau numai eu de la școală și să mergem pe unde ne duceau piciorușele lui curioase. Și, pentru ca această tradiție să poarte un nume, i-am spus spimplu: „la distracție”. Doar foarte rar nu ne-am ținut de programul nostru. Fie vară, fie iarnă, soare, ploaie sau ninsoare, noi aveam momentul nostru de răsfăț. Câte 4-5 ore de discuții, de emoții depănate, de descoperiri mai mari sau mai mici… Timp trăit în doi, mamă și fiu, timp în care-l vedeam crescând nu doar în înălțime, ci și în gândire frumoasă.  648 de săptămâni. 3240 de ore de viață trăită cu drag. Au mai fost și mai târziu astfel de ieșiri, dar mult mai rare și mai aruncate prin an, pentru că prea e frumoasă viața de student și prea puțin timp avem în comun.

Dar iată că acum, Mihai asta și-a dorit de ziua lui: să mai iasă așa cum ieșea cândva numai cu mama la distracție! Iar pașii noștri refăceau traseele noastre vechi, cu repere obligatorii printre care și Cărturești! Îmi aduc aminte cum stăteam pe jos, pe perne de pluș și răsfoiam toate cărțile din secțiunea pentru copii, apoi din cea pentru adolescenți, apoi literatura fantastică, apoi în limba engleză… Obligatoriu ieșea cu cel puțin o carte! Acum m-a însoțit spre cărțile mele și m-a ascultat amuzat vorbind ba despre una, ba despre alta… Mă tachina, la insistențele mele de a-i lua cărți de dezvoltare personală, cu idei ca: „lasă-mă să mă dezvolt eu personal și după aia poate mă vor interesa și cărțile de dezvoltare personală…” (Mă face din cuvinte! J E clar fiu-miu!). Râdeam împreună în fața unor idei trăsnite de cadouri și chiar i-am găsit unul și Evei… tot Evei… Dar nimic lui…  Apoi, spre marea mea uimire, mă tot ducea la magazine care-mi fac mie inima să cânte, pentru că știa că asta m-ar face fericită! Când era mic mă opream și oftam în fața lor, dar nu era chip să intru, pentru că lui i se părea timp irosit. Dar acum… ceva s-a schimbat! Nu numai că mă lăsa să intru, dar venea și cu mine, ne sfătuiam împreună cu privire la una sau la alta… Îi mai repetam că scopul era să îi căutăm lui ceva frumos, dar el râdea și ridica din umeri… În cele din urmă mi-a spus: „Mama, nu am nevoie de nimic. Am tot ce îmi trebuie. Am vrut doar să ies la distracție cu tine!”.

Miercuri Mihai m-a scos la distracție! El pe mine și nu invers! El m-a luat cătinel pe jos și mi-a arătat cât de frumos și de colorat este Iașul. Și-a amintit tot ce-mi place și mi-a servit felie după felie de tratație cu dichis. S-a abandonat pe sine pentru un bine mai mare în care m-a inclus și pe mine. Iar la final, după ce mi-a auzit lamentările că nu l-am alintat cu nimic, mi-a răspuns cu cel mai frumos zâmbet marca Mihai: „Mama, nici nu știi ce mult m-ai alintat! Să ieși, te rog, la distracție și cu fetele!”.

Fila de azi – una dintre miliardele de file – e despre Mihai. El a descoperit că cel mai frumos cadou este timpul și și-a donat ziua pentru a petrece puțin timp cu mama lui. Mi-a arătat în cel mai firesc mod că a avea e important, dar că totuși nici nu se compară cu a fi și a trăi clipa. Și, tocmai pentru că îi știe valoarea, ar vrea ca și surorile lui să se bucure de timpul lor cu mama… Iată cum 648 de plimbări săptămânale s-au transformat în 3240 de ore de timp investit în devenirea lui. Și știți ceva? Mi-e mai clar ca oricând că atunci când Mihai va fi părinte, el și soția lui vor merge câte unul sau împreună cu cel mic la distracție și că pașii lor obligatoriu vor poposi pe la Cărturești, pe pernele de pluș din dreptul secțiunii penru copii… Că la final vor mânca ceva bun și că vor construi amintirile lor care vor deveni la rândul lor timp investit în următoarea devenire…

Fila de azi este despre duioșie. Și despre Mihai. Nu neapărat în această ordine. Și câtă duioșie mai încape în toate celelalte 7 miliarde de file ale Pământului…

Părinți vs. nepărinți

Am urmărit un ping-pong de mesaje dure între două femei. Prima scrisese un articol în care spunea că e sătulă de invadarea presei cu subiecte legate de mame şi copii, că este o presiune directă, dar şi indirectă, asupra femeilor care decid să se dedice carierei, în loc să facă un copil şi să schimbe scutece. A doua femei a scris o replică ce a fost luată drept un atac şi … gata polemica!

Eu  nu sunt în nicio tabără, pentru că, din punctul meu de vedere, sistemul lor de referinţă e complet greşit. Părerea mea de mamă, dar în primul rând de om, este că oricât de mult ai vrea şi te-ai strădui să faci un copil, nu poţi! Pentru că nu tu îl faci. A! Că îl poţi cere sau nu… nimic mai adevărat! Dar singurul care îl poate face este Dumnezeu. El, de fapt, ţi-l încredinţează pentru o vreme, iar tu poţi să îl accepţi sau nu. Mame sunt şi cele care nasc copiii şi îi crec cu dragoste, dar şi cele care îşi abandonează pruncii. Mame sunt şi cele care îi doresc, dar şi cele care nu-i doresc şi avortează. Nu avem alt cuvânt pentru ele şi poate că e mai bine că e aşa, pentru că şi ele au trăit un miracol şi toate se raportează la a fi avut sau nu acel miracol în viaţa lor. Dacă a avea un copil ar fi pe bază de cerere, s-ar rescrie harta distribuirii copiilor pe glob!

Fiecare copil vine cu o lecţie pentru părinţii lui, dar – mai ales – cu propriul lui destin. Noi suntem prezenţi un timp în viaţa lui ca să ne învăţăm propria noastră lecţie, dar şi ca să-l ajutăm să şi-o înveţe pe a lui. Cunosc mulţi oameni care ar fi părinţi minunaţi, dar care, se pare, au alte lecţii de învăţat în această viaţă şi ele sunt în absenţa copiilor proprii. Am observat că cei ce nu au copii, au, de obicei, ceva foarte rar de oferit lumii sau măcar unor oameni din cercul lor. Înseamnă că ei au ales încă înainte de a se întrupa un destin în care energia lor nedivizată să aibă o altă direcţie. Aceasta e misiunea lor pesonală. Şi orice misiune e un miracol în sine!

În marele nostru ego credem că suntem stăpâni absoluţi pe viaţa copiilor noştri, că destinul lor este să ne slujească până la moarte şi să ne aducă paharul de apă de la bătrâneţe. În marea noastră nepricepere îi batem şi îi forţăm să intre în nişte tipare construite pe măsurile noastre. Dar ce e peste posibilităţile imediate de înţelegere este că acel puiuţ te-a ales pe tine să îi fii părinte, cu batăile şi cu ocările tale, răspunzându-ţi cu dragoste. El a acceptat lecţiile tale pentru a deveni mai puternic, dar şi pentru a-ţi oferi lecţia iubirii şi a smereniei.

Eu, înainte de a avea copii, afirmam cu tărie că, dacă va fi cazul, nu voi pregeta să îmi bat copiii. Eram convinsă până în măduva oaselor că a-i altoi cu câte o palmă este chiar pedagogic! Dar, nu ştiu de ce, Dumnezeu a considerat că sunt vrednică să îmi încredinţeze trei puiuţi. E clar că nu au venit meritoriu, pentru că aş fi fost eu deosebită, ci pentru că ei erau parte din ce trebuia să învăţ, parte din misiunea mea personală. Şi ştiţi ceva: ei mi-au predat cea mai valoroasă lecţie, pe care nu aş fi putut niciodată să o învăţ din cărţi, din filme sau din mass-media – lecţia iubirii arătându-mi că iubirea e doar necondiţionată, care a adus după ea lecţia abandonului ego-ului, lecţia smereniei, lecţia răbdării, lecţia sacrificiului… Acum nu numai că nu mai cred în educaţia prin bătaie, ci sunt un mare susţinător al toleranţei, al armoniei, al echilibrului şi am devenit avocatul pe viaţă al oricărui copil. S-a produs, oare, vreo schimbare în viaţa mea? Datorez ceva acestor copii? Datorez ceva lui Dumnezeu? Dacă ei nu ar fi fost, acum aş fi o femeie care, „plină de înţelepciune”, ar da lecţii unor mame spunând că ar fi bine să îşi bată copiii, pentru că e chiar pedagogic…

Eu am trei îngeri întrupaţi cărora le spun copii. Raportat la actuala paradigmă a societăţii, i-am înregistrat pe numele meu, care m-am adăugat numelui soţului şi toţi formăm o familie. Judecând după legile imperfecte ale acestei lumi, da, pot spune că noi i-am făcut. Dar raportat la alte legi, mult mai înalte şi mult mai bune, eu şi Mircea am avut privilegiul de a-i găzdui o vreme şi asta numai pentru că trebuia să învăţăm ceva, nu pentru că am meritat. Şi pentru că le putem oferi cel mai bun început pentru propria lor misiune cu care au venit pe Pământ. Dar fiecare are zborul lui. Fiecare are zarea lui. Zburăm împreună un timp, cât avem drum comun, dar apoi aripile se despart şi rămân doar o fluturare în vânt. Deci, nu cred că societatea se împarte în părinţi şi nepărinţi, ci în oameni care primesc sau nu în gazdă nişte îngeri. Dar, indiferent că i-ai primit sau nu în casa şi în viaţa ta, eşti înconjurat de îngeri şi asta nu înseamnă decât că în misiunea ta personală este posibil să ai grijă de mulţi, mult mai mulţi! Şi spuneţi şi voi dacă lumea, astfel, nu e o lume perfectă! Hai să o înălţăm împreună!

Ingredientul secret

 Trebuie să spun din capul locului că nu există pe Pământ persoană care să gătească mai bine decât mama! Pur și simplu nu există! Punct! O cred cu fiecare papilă gustativă și o repet în fiecare amintire receptată de retină. Dar ea gătește mânăruri normale, nu… cocofisuri! Cocofisurile, dacă vă întrebați, sunt rețetele alea sofisticate, cu nume care se pronunță din vârful buzelor țuguiate. După anii 90 românii au avut dezlegare la multe și, printre ele, și la cocofisuri. O fi bine? O fi rău? Asta e altă poveste!

Deci mama, marea magiciană a bucătăiei, mă ținea pe lângă ea în copilăria mea ba să să-i aleg verdeața, ba să-i mai amestec în mâncare… Dar niciodată ca să mă învețe! Nuuu! Mereu mi-a spus că meseria se fură! Și anii treceau, iar eu, la facultate fiind de acum, o întrebam: ”Și totuși, când ai să mă înveți să fac mâncare?!”. Iar ea zâmbea și îmi spunea: ”Ai să tot faci mâncare de ai să te saturi! Nu te îngrijora! Bucură-te de timpul tău!”. Iar eu mă bucuram, după povața ei…

 

Și iată că m-am așezat și la casa mea. Și deodată m-a apucat interesul pentru gătit! Așa că tot puneam mâna pe telefon și o întrebam de cutare sau cutare rețetă. Trebuie să precizez că asta se întâmpla înainte să apară Google, pentru că da, a existat viață și înainte de Google! Mi-o amintesc și acum cum îmi explica plină de răbdare pas cu pas, iar eu defilam în mintea mea imagini extrem de clare. Ea mă pregătise în tot acest timp și nici nu am știut! E adevărat că nu făcusem nimic cap-coadă, dar nimic nu-mi era străin! Înseamnă că ceva-ceva tot reușisem să fur! Și anii treceau, găteam și iar găteam… Dar mereu îmi spuneam că mamei îi ieșea parcă mai bun totul!

Până într-o zi, când, ocupată cu școala fiind, a venit mama să le gătească ceva copiilor mei. I-a întrebat ce vor, iar ei, într-un glas au răspuns: spaghetti! Parcă mi-o închipui rotindu-și ochii și spunând ca pentru sine: ”Cocofisuri!”. Dar a făcut ce am făcut eu cândva: a pus mâna pe telefon și m-a sunat, ”ca să le facă exact rețeta mamei” – că așa insistase Mihai. Cu răbdare i-am explicat la rândul meu pașii, iar ea a trecut la treabă! După ceva vreme ajung acasă și îmi întreb băiatul cum au fost pastele gătite de bunica. Mă așteptam să fiu detronată definitiv, că doar le gătise magiciana! Când, deodată el îmi spune foarte serios (Mihai a fost tot timpul câteva veacuri de poveste mai înțelept decât copiii de vârsta lui). ”Bunica a eșuat lamentabil! A pus la fiert pastele fără să le răsfire, cum faci tu. Ele au rămas la fundul oalei, ca un bolovan. I-am spus să le mai amestece, cum faci tu, dar…ce?! M-a ascultat?! S-au prins de fund și s-au afumat. Sosul nu a fost prea rău, dar nu poți mânca doar sos, nu?! I-am spus că nu a folosit ingredientul secret!”. Și spunând asta, dădea să plece, când eu l-am oprit contrariată și l-am întrebat: ”Ce ingredient secret?!”. Iar Mihai, făcându-mi cu ochiul, a răspuns cel mai neașteptat și mai frumos lucru pe care mi l-ar fi putut spune: ”IUBIREA TA!”. Și asta nu e un lucru…

Mama m-a sunat mai pe seară și mi-a spus că, în mod inexplicabil, a făcut cele mai neașteptate greșeli. Pur și simplu nu și le putea explica. Și, spunea ea, nu a avut nici toată rețeta, că a aflat  de la Mihai că îi lipsea un ingredient secret…

Acum știu că nimic nu e întâmplător. Până și o magiciană în ale bucătăriei poate face niște greșeli de începător, pentru că trebuia să aflu de la fiul meu că iubirea pe care le-o port face toată mâncarea mea mai bună! Dacă totul ar fi ieșit perfect atunci, poate că mi-ar fi lipsit acum una dintre cele mai dragi amintiri! Poate că aveam nevoie de o confirmare a talentului meu de bucătar spusă în cel mai dulce mod posibil. Poate că și cocofisurile pe care le fac au un loc în inimioara copiilor mei, făcându-i să afirme că mama lor face cea mai bună mâncare din lume! Iar eu îi corectez: ”Ba mama mea!”. Iar bunica ne răspunde tuturor nostalgic: ”Nu știți voi, dar mama mea făcea cu adevărat cea mai bună mâncare gătită vreodată…!”.

Și știu că fiecare are dreptate, pentru că fiecare s-a scăldat în dragostea mamei lui! Și voi mai găti cu atâta drag pentru ei și pentru toți ai lor… așa… cam timp de câteva veșnicii de poveste!

Publicat și pe Catchy aici

 

M-am săturat să fiu o super-mamă!

Mi-e dor să am un bebeluş! Cât e glumă-i panaramă, dar mie chiar mi-e dor! Toţi îmi spun că-s dusă şi, dacă tot mi-s dusă, atunci să mă caut! Dar eu ridic din umeri şi-mi spun: Ce ştiu ei ce-i în inima mea?!

De fapt cred că, deşi am trei copii, nu am apucat să mă bucur de fiecare fază a copilăriei lor. Am fost atât de preocupată să fiu mama perfectă, încât strângeam din dinţi şi luptam cu mine însămi, de parcă eram o nouă redută rămasă necucerită! I-am înconjurat într-un nor de griji şi nici nu-i mai zăream de ele! Acum ştiu că mama perfectă nu e cea care face cea mai bună mâncare, ţine casa bec sau rezolvă cu uşurinţă toate problemele de matematică! Mama perfectă este cea care a construit cele mai frumoase şi mai netede punţi între inimi – pentru că ea e inima întregii familii, oricâţi membri ar avea ea!

Da! În adâncuri îmi reproşez că am greşit ca mamă de atâtea ori, că nici nu mai ştiu a le socoti!

Am stat prea puţin cu fiecare dintre ei. Nu le-am dat şansa să mă aibă doar pentru bebeluşul din ei în acei primi doi ani de viaţă… Oare câte zâmbete am ratat? Oare câte cuvinte stâlcite zboară prin eter fără să-şi fi găsit vreodată destinatarul? Oare câte lacrimi au fost uscate de vânt şi nu de mâinile mele…

Dacă aş mai avea o şansă, aş decide să trăiesc la maximum fiecare zi! Să îmi strâng la piept puiul cât pot de mult! Mi l-aş atârna de gât, aşa cum văd că fac femeile africane şi aş simţi inimioara lui lângă inima mea, aş trăi cu el colicii lui sau primii dinţişori… Cât pot de mult! Iar, când nu îl ţin eu, l-aş lăsa cu altcineva care îl iubeşte măcar la fel de mult: cu tatăl lui, cu fraţii, cu bunicii, cu verişorii, cu unchii sau mătuşile, pentru că aş vrea să ştie că nu e niciodată singur şi că e atât de iubit!

Şi aş cere ajutorul! Aş exersa în faţa oglinzii aceste cuvinte care încă nu-mi ies: „Te rog! Am nevoie de ajutor!”. M-am săturat să fiu o super-mamă! Am încercat în trei rânduri şi iată că sunt  plină de regrete! Fie că ajutorul ar veni de la soţ, de la ceilalţi copii, de la bunici sau de la o bonă, aş fi foarte recunoscătoare să îl primesc! Şi, oricât de ciudat ar suna, aş apela şi la vecini, şi la prieteni, şi la colegi… aş apela la oameni! Aş desfiinţa instituţia supremă a „sacrificiului” obligatoriu al mamei pe altarul familiei! Aş cere ajutorul dacă aş vrea să dorm o jumătate de oră sau să ies la un film cu soţul meu. Nu m-aş simţi vinovată că trăiesc şi că sunt fericită, dar nici nu aş cere permisiunea să trăiesc sau să fiu fericită!

Şi, da, voi greşi, dar nu le voi spune greşeli, ci lecţii de viaţă. Şi orice lecţie se primeşte cu recunoştinţă, nu-i aşa? Şi e ok, în fond, să-i spui şi greşeală, câtă vreme ai înţelepciunea să te ierţi şi să-ţi ceri iertare!

Mi-aş scoate din vocabular cuvântul „trebuie!” şi l-aş înlocui cu „aleg să”. Scăpând din tirania lui „trebuie!”, m-aş simţi eliberată. Nu ar mai exista corvoade, ci experienţe de viaţă. Inclusiv întoarcerea din concediul de maternitate stă sub tirania lui „trebuie!”. Cred că e principala cauză a depresiilor pe care le-am trăit! Nu a trebuit să stau doar câte un an cu Mihai şi Mateea sau nici trei luni cu Eva! De fapt, eu am ales. Dacă aş fi înţeles diferenţa, mi-aş fi scutit lungile săptămâni de frustrare! Întoarcerea se pregăteşte din vreme, se celebrează ca pe un moment însemnat din viaţă. Dacă îl anticipezi în angoase, îi transmiţi şi puiului angoasele tale. Zbuciumul tău devine zbuciumul lui. Neliniştea ta îl cuprinde. Lacrimile tale şi ale lui se împletesc de-a valma. Gândurile luminoase modifică întreg universul lui şi al tău şi îţi întind în faţă cărări senine. Asta m-a învăţat Eva şi asta aş duce mai departe!

Aş citi în fiecare zi cu el, alături de el şi l-aş obişnui de mic cu cărţile. I-aş citi mai întâi cu glas tare din cărţile mele, chiar dacă e o mogâldeaţă nou-născută, ca mai apoi, când prinde acea sclipire de interes în ochişori, să citim împreună: el pe limba lui, eu pe a mea, din cărţi de-ale prichindeilor! Ţin minte cum îmi adormeau copiii, dar eu, până nu terminam povestea, nu puteam lăsa cartea de mâini!

Şi i-aş lua un câine, un pui mic, să crească odată cu el. Chiar dacă şi câinele e o responsabilitate în sine, mi-aş asuma-o!

Dacă aş mai fi o dată mamă, aş fi mult mai relaxată. Aş lua totul mai uşor! Nu trebuie să demonstrez nimic nimănui! Nici măcar mie! Casa poate fi şi prăfuită, poate să miroase şi a mâncare arsă, copilul poate fi şi mai suplu, nu neapărat cu colăcei pe abdomen. Nu am nevoie de statui şi, oricum, nu ţi se ridică una, nu-i aşa? Dacă mama e fericită, copilul creşte în cea mai sănătoasă energie posibilă! Aş cultiva această bucurie precum seminţele de flori şi aş îngriji zi de zi plăntuţele ei! Aş elimina orice sursă de tristeţe, orice norişor, fireşte, dacă depind de mine! Cei doi ani oricum zboară şi mă vreau viguroasă la finalul lor, nu galbenă ca turta de ceară!

Nu am decât trei copii şi, poate, zilele de proaspătă mămică au apus. Dar îmi spun precum Scarlett O’Hara că şi mâine e o zi! Fiecare răsărit de soare mă transformă într-o nouă versiune de mamă şi doar de mine depinde ca aceasta să fie luminoasă şi să nu lase loc regretelor. Poate că nu mai am bebeluşi, dar, dacă i-am adus până la aceste vârste, înseamnă că e momentul să mă bucur de noi şi noi etape alături de ei! Şi poate nu e prea târziu să-i îmbrăţişez sau să le cer ajutorul. Nu e imposibil să mai greşesc şi, în consecinţă,  să le mulţumesc pentru lecţiile de viaţă prin care trecem împreună. Pot decide să scap aici şi acum de tirania lui „trebuie!”, aşa cum pot să le cumpăr un câine! Îmi pot lua cartea şi mă pot furişa să citesc lângă ei, luând totul în uşor… chiar şi tachinările lor!

Nu am decât trei copii şi viaţa e atât de uşoară pe cât mi-o fac sau pe cât mi-o doresc! Mulţumesc pentru fiecare răsărit şi pentru fiecare nouă şansă pe care mi-o oferă viaţa! Poate că bebeluşul de care doresc cu atâta ardoare să am grijă sunt chiar eu!

@driana

Şi pe Catchy aici.

Eu şi umbrele mele…

Nu sunt perfectă, dar ce o fi aia perfecţiune?! Dau rateuri ca om, ca femeie, ca mamă… Nu sunt ce se aşteaptă alţii să fiu. Nu sunt nici măcar ce mă aştept eu să fiu! Dar cine stabileşte aceste ştachete? Cine îmi fixează mie standarde şi îmi ţine evidenţa greşelilor? Oare nu tocmai eu?

Îmi aduc aminte de un episod petrecut pe vremea când Eva avea 5-6 ani. Plecaserăm cu toţii (încă se mai putea pe atunci!) să petrecem un week-end la munte. Pe drum am oprit la o benzinărie şi cât se alimenta maşina, noi – ca de obicei – am intrat să ne facem ritualul de vizitare. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi întreb copiii dacă au nevoie la WC, supraveghez dacă s-au spălat pe mâini, îi mai îmbii cu ceva de ronţăit, ei îmi tot vin cu prostioare să le cumpăr, eu le zic NU… acesta e „ritualul”. În ziua aceea ochii Evei au căzut pe un animăluţ de pluş care (culmea!) îmi căzuse şi mie cu tronc de cum l-am văzut! Aşa că, în secunda în care m-a întrebat dacă pot să i-l cumpăr, am spus un neaşteptat DA – de am clătinat din temelii „ritualul” nostru. Mircea a ridicat mirat din sprâncene, copiii ceilalţi au venit să vadă şi ei curioşi ce a provocat minunea de a obţine un DA aşa de uşor şi am plecat cu o nouă pufoşenie spre destinaţie.

Eva era acum copilul exemplar! Nu tu mofturi, nu tu proteste, niciun norişor nu îi întuneca albastrul ochilor! Vorbea cu pufoşenia, îi dăduse şi un nume, îl strângea la piept – era FERICIREA întruchipată! Când am ajuns la pensiunea unde aveam să stăm două nopţi, ne apare brusc în cale un căpuşor creţ de copil. Ochii lui erau aţintiţi pe pufoşenie şi urmărea hipnotic orice mişcare a Evei. Era o fetiţă mai mică decât Eva mea, dar nu cu mult. Copil alintat şi iubit de părinţi, a făcut ce ar fi făcut poate oricine: a întins mâna spre jucărie şi, din toţi rărunchii, a început să strige că o vrea. Părinţii ei au venit repede să vadă ce s-a întâmplat, noi ne-a oprit locului să vedem şi noi urmarea. Eva, intuind ce urma, şi-a strâns jucăria la piept, cu toate simţurile la pândă, iar strânsoarea devenea tot mai fermă cu fiecare răcnet al copilului. Părinţii fetiţei încercau să-i explice că e a Evei, noi îi spuneam Evei să i-o dea şi ei un pic. Jale de ambele părţi! Ne-am cazat, ne-am cărat bagajele, dar isteria încă nu se potolise. Atunci am convins-o pe Eva să se joace cu fetiţa şi „să împartă” jucăria. „De ce?” – a venit prompt întrebarea ei. „Pentru că plânge şi aşa e frumos – să vă jucaţi împreună!” – am scos eu la repezeală o explicaţie. Am urmărit-o cu s-a dus împotriva voinţei ei, cum a întins pufoşenia spre fetiţă, care, cu un gest de victorie, a înşfăcat-o şi a fugit în camera ei, închizând uşa după ea. Eva, complet debusolată şi nefericită, a fugit să îi explice cum e cu joaca în doi, dar cealaltă fetiţă nici nu voia să o asculte! Atunci s-a pus Eva mea pe plâns – un plâns din ăla zguduit, cu sughiţuri şi lacrimi cât pumnul! Şi, între două rafale, mi-a spus „Nu înţeleg, mamă! Tu mama cui eşti?! De ce ai mai multă grijă de copilul acela, decât de mine, fata ta?”…

Tot universul meu s-a clătinat! Tot ce ştiam, toată armonia şi echilibrul s-au răsturnat! Logica inimii nu bătea cu altă logică! Atunci mi-am amintit o zicală pe care mi-a tot fluturat-o pe sub nas un coleg mai dur: „Decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mama ta!”. Nu înţelesesem niciodată acest principiu, dar acum totul mi se părea extrem de clar! Există limite peste care nu poate trece nici măcar un copil creţ cu lacrimile lui cu tot! Fireşte că vreau linişte! Fireşte că vreau armonie! Dar, dacă nu se poate, de ce aş accepta ca Eva să plângă?! Dacă din doi copii unul trebuie să plângă, atunci acela nu va fi copilul meu! Sună egoist? Da! Atunci înseamnă că în fişa postului de mamă intră şi puţin egoism!

M-am dus la acea fetiţă. Am încercat şi eu să-i explic cum e cu joaca în doi şi cu împărţitul jucăriilor. Nu mi-a ieşit, cum nu i-a ieşit nici mamei ei! Atunci i-am spus clar şi apăsat că acea jucărie e a Evei şi că dacă va dori să se joace cu ea, atunci se va juca şi cu pufoşenia. Dacă nu, atunci nu are încotro şi trebuie să i-o returneze fetei mele. Copilul nici nu voia să audă aşa ceva, aşa că, spre imensa lui supărare, a văzut cum mama i-o smulge din braţe şi mi-o dă mie. Au reînceput istericalele, dar de partea cealaltă a baricadei, nu de partea mea. Eva, însă, ştergându-şi lacrimile, s-a uitat la mine ca la un erou! Îi returnasem comoara sufletului ei! După un sfert de oră ţipetele s-au mai potolit şi numai ce o văd pe acea fetiţă cum se apropie de Eva, care a primit-o în jocul ei şi chiar i-a dat să ţină în braţe pufoşenia. S-au jucat toată seara împreună, spre marea noastră linişte!

Am fost dură? Am făcut un copil să plângă? Am ţinut cu Eva în detrimentul altui copil? Am stricat armonia universală? Uneori e nevoie de acţiuni care pot crea, la început, suferinţă. Uneori trebuie să fii părtinitor. Uneori trebuie să alegi o tabără sau alta. Eu am ales să nu mai plângă Eva, ştiind că cealaltă fetiţă urma să plângă. Existau şanse ca ele să nu se joace împreună. Era şi probabilitatea ca acel copil să plângă tot week-end-ul. Dar, iată că totul s-a terminat cu bine. Cu toţii ne-am trăit şi ne-am învăţat propriile lecţii. Eu mi-am văzut umbra egoismului şi am îmbrăţişat un principiu pe care nu credeam că-l voi aplica vreodată! Nu mi-am propus să fiu un erou în ochii Evei, după cum nu mi-am propus nici să fiu laşă! Am ales cu inima de mamă şi mi-am protejat puiul cum am ştiut mai bine. Îmi pare cumva rău? Nu! Aş face altfel altă dată? Nu! Înseamnă că am ales bine! Înseamnă că şi umbrele noastre sunt bune la ceva, nu?

@driana

Şi pe Catchy aici.

Şcoala – un loc sfinţit de Oameni

Omul sfinţeşte locul! Aşa ne-au spus străbunii. Şi, de vreme ce au ajuns aceste cuvinte până la noi prin negurile istoriei, înseamnă că merită a fi înţelese şi reţinute. Dacă locul e şcoala, atunci omul care sfinţeşte locul oare cine o fi?  Cu această întrebare încep şi promit să îi răspund în următoarele rânduri.

„Şcoala” – e ceva abstract. E mult mai mult decât nişte ziduri şi nişte bănci. Ea capătă sens numai când e împodobită de sufletele gingaşilor elevi. Ea devine concretă prin sufletul pus pe tablă de o mână de profesori. Şi tot ea devine punct de intersecţie pentru mâinile fluturate în aer ale părinţilor care-şi aduc zi de zi cu precizie matematică puiuţii să înveţe carte. Iată cele mai importante componente ale câmpului lexical al cuvântului „şcoală”: elevi, profesori, părinţi – toate acestea formând un sistem (alt cuvânt abstract!). Iată că de şapte ani simt că fac parte dintr-un sistem: copiii mei sunt elevi ai Liceului de Informatică „Grigore Moisil” din Iaşi. Trei Manolici trec zi de zi pragul acestei şcoli şi simt că acest ritual e mai mult decât un automatism necesar – e o recunoaştere a valorilor pe care întreg acest sistem le împărtăşeşte.

Când Mateea era proaspăt bobocel de clasa a V-a, am avut uimirea să văd cum ei – elevii şi profesorii – ne-au pregătit nouă, părinţilor, un fantastic spectacol de Crăciun. Tradiţional i-aş spune „serbare”, dar e încă prea trează şi plină de dor amintirea claselor primare şi, în plus, această festivitate era cumva diferită. Profesorii de la mai multe materii au rupt din timpul lor şi au organizat împreună evenimentul: doamna profesor de religie a dat forma întregului eveniment, transformându-l într-o șezătoare; doamna profesor de limba română a repetat iar şi iar cu copiii, lămurindu-le arhaismele şi regionalismele, doamna diriginte a cântat cu ei şi i-a îmbărbătat pe fiecare în parte, iar domnul profesor de educaţie fizică… i-a învăţat să danseze! Când am văzut-o pe Mateea dansând vals… am vrut să opresc timpul în loc! Şi m-am uitat în jur la ceilalţi părinţi… Era atâta emoţie şi atâta bucurie! Iar inimile noastre parcă s-au legat pe viaţă! Elevi, profesori, părinţi – eram un tot puternic!

Un an mai târziu, iată că două astfel de spectacole ni s-au anunţat: şi la Mateea, şi la Eva – noul bobocel de clasa a V-a al familiei. Şi iar am plâns de fericire! Şi iar aş fi oprit timpul în loc! Mateea  a jucat într-o scenetă ca o zână coborâtă din poveşti. Era înconjurată de aceiaşi colegi, dar atât de schimbaţi, fiecare cu câte un cap mai înalt decât fusese cu un an în urmă… Şi Mateea a dansat, şi a cântat, şi mi-a umplut fiecare secundă de viaţă cu atâta bucurie!  Iar Eva… Eva a înflorit! Acelaşi colectiv de profesori, aceeaşi dăruire… Tot şezătoare, dar diferită, pentru că şi elementele sistemului erau diferite. Iar când a venit momentul dansului şi au fost prezentate perechile, au fost anunţaţi ca fiind campioni. Şi exact în campioni s-au transformat! Au valsat, au dansat o horă moldovenească şi o braşoveancă, au ţopăit un meneaito, iar fetele au devenit şi majorete! Şi iar m-am uitat în jur şi iar am văzut aceeaşi emoţie frumoasă şi aceeaşi bucurie… Şi o dată în plus am devenit cu toţii acel tot puternic!

Sunt recunoscătoare! Sunt atât de recunoscătoare! Sunt parte a unui sistem unit prin emoţie şi bucurie. Şi iată cum nişte cuvinte abstracte precum „sistem” sau „şcoală” devin concrete, pentru că omul şi aici sfinţeşte locul. Şcoala devine voia-bună de la şezătoare. Şcoala e reflectată în aplauzele profesorilor pentru elevii lor. Şcoala e în magia cuvintelor adresate şi, când îi spui cuiva că este campion, îl transformi în campion. Şcoala e parcursă în ritmul dansurilor lor şi în fluturatul pampoanelor. Şcoala e ţesută cu migală în costumele lor populare. Şoala e cadoul personalizat pe care fiecare copil l-a primit din mâinile Moşului – „interpretat” de nimeni altul decât de fantasticul profesor de educaţie fizică – ghicit de toţi copiii, spre marele lui amuzament! Şcoala e promisiunea de a vedea cu toţii filmul acestei sărbători peste opt ani, la absolvirea Liceului – pentru că şcoala e o investiţie în viitor. Şcoala e o familie definită de fiecare membru în parte, dar şi de toţi împreună. Fiecare şi toţi împreună sfinţesc şcoala, sfinţesc sistemul. Ori, pentru noi, sistemul se numeşte „Liceul de Informatică” şi acest sistem e perfect!

Copiii mei sunt fericiţi. E cel mai important lucru! Iar, când mezina, proaspăt intrată în acest „sistem”, ne spune că nici nu ştie când trec orele la şcoală şi că abia aşteaptă să vină ziua de mâine pentru a merge din nou, atunci pot spune cu mâna pe inimă că Liceul de Informatică este un loc sfinţit de Oameni! Atunci, ce-ţi dorescu eu ţie, dulce Românie, în prag de Crăciun şi Nou An? La cât mai multe astfel de locuri sfinţite de Oameni!

@driana

Matematica iubirii: întregul e mai mult decât suma părţilor

E greu să scrii când ai atât de multe de spus. Ţi-e teamă, parcă, să nu întinezi cumva prin puţinătatea cuvintelor vastitatea trăirilor din tine. Şi totuşi îndrăzneşti să scrii, pentru că fiecare literă e o supapă prin care se mai scurge preaplinul.

Cu această convingere încep aceste rânduri. Şi cu dragoste. Cu o dragoste nemăsurabilă în unităţi pământene pentru un sufleţel ce pe 11.11, a împlinit … 11 ani!

Ai crede că după alţi doi copii, un băiat şi o fată, un al treilea nu aduce nimic nou. Fals! Nimic mai fals! Eva mi-a schimbat din temelii tot ceea ce credeam că sunt şi m-a făcut să doresc să fiu ceea ce sunt azi. Cei doi fraţi ai ei au fost deschizători de drumuri. Ei m-au dat şansa să fiu mamă nu doar pentru prima oară (în cazul lui Mihai), ci şi să o iau de la capăt cu speranţe reînnoite în cazul Mateei. Iar eu am apucat cu ambele mâini această şansă, încrâncenându-mă să fiu mama perfectă… Îi creşteam înconjurată de cărţi de puericultură care nu făceau decât să-mi spună: „ce faci e greşit!”. Grija aceasta permanentă de a nu greşi mă obosea cumplit şi simţeam că ceva îmi lipseşte. Eva a fost cea care m-a făcut să cred în instinctul meu de mamă. Am lăsat deoparte cărţile. Am refuzat să mă mai compar cu standardele. Şi, deodată, acea grijă s-a evaporat, luând cu ea toată energia grea a fricii. Eva a crescut în altfel de energie: cea a bucuriei! Nu mai sterilizam non-stop biberoane şi suzete, având mai mult timp să stau cu ea, să mă bucur de gânguritul ei, de ochişorii ei albaştri şi de tălpiţele ei minuscule. Schimbând energia mamei, implicit şi copilul s-a dezvoltat în altă vibraţie. Eva ne strânge şi acum în braţe, ne spune că ne iubeşte, e mult mai deschisă şi mai veselă. Şi nu e chestie de zodie sau ereditate. E energie şi vibraţie.

Până la ea consideram echilibrul atins. Cine şi-ar fi dorit mai mult de doi copii: o fată şi un băiat?! Dar iată, că un boţ de fată cu ochişori albaştri m-a învăţat să regândesc noţiunea de echilibru. Şi, foarte important, abia ea mi-a desluşit că echilibrul şi armonia sunt două valori diferite! Lumea nu e duală, nu e totul alb sau negru, băiat sau fată, nord sau sud. Lumea e o paletă de culori, formată din şapte miliarde de oameni care sunt atât masculin, cât şi feminin fiecare, localizabilă funcţie de toate punctele cardinale. Iar familia noastră are cinci culori, cinci membri şi tot atâtea puncte cardinale. Eva e al cincilea punct cardinal şi îmi arată că logica şi imaginaţia merg mână în mână!

Mi s-a spus că trei copii înseamnă sărăcie la casa omului, dar Eva mi-a arătat atât de clar că bogăţia nu s-a măsurat nicicând în bani, ci în zâmbete. Şi câte zâmbete înfloresc într-o casă cu trei copii! Matematica iubirii sună altfel! Întregul e mult mai mult decât suma părţilor!

Eva a fost şansa mea de a învăţa că nu există greşeli, ci doar lecţii binecuvântate. Că răbdarea e doar un cuvânt din dicţionar câtă vreme nu îl exersezi iar şi iar, până îi înţelegi tâlcul. Că vocabularul nostim al copiilor poate fi folosit şi de oamenii „mari”. Când spun că ceva este „măi-măi” toată lumea pare să înţeleagă la ce mă refer! Eva mi-a dat şansa să împletesc zi de zi codiţe lungi de zână bună şi să-mi distrug mitul că doar părul tuns aricică e des şi sănătos. După cum, tot Eva este dovada vie a faptului că există speranţă şi pentru mofturoşi! Poţi fi sănătos şi bun la carte şi cu mai puţină carne (spre deloc…).

Continuarea … pe Catchy!

@driana