M-am săturat să fiu o super-mamă!

481464_512931792074555_416375360_nMi-e dor să am un bebeluş! Cât e glumă-i panaramă, dar mie chiar mi-e dor! Toţi îmi spun că-s dusă şi, dacă tot mi-s dusă, atunci să mă caut! Dar eu ridic din umeri şi-mi spun: Ce ştiu ei ce-i în inima mea?!

De fapt cred că, deşi am trei copii, nu am apucat să mă bucur de fiecare fază a copilăriei lor. Am fost atât de preocupată să fiu mama perfectă, încât strângeam din dinţi şi luptam cu mine însămi, de parcă eram o nouă redută rămasă necucerită! I-am înconjurat într-un nor de griji şi nici nu-i mai zăream de ele! Acum ştiu că mama perfectă nu e cea care face cea mai bună mâncare, ţine casa bec sau rezolvă cu uşurinţă toate problemele de matematică! Mama perfectă este cea care a construit cele mai frumoase şi mai netede punţi între inimi – pentru că ea e inima întregii familii, oricâţi membri ar avea ea!

Da! În adâncuri îmi reproşez că am greşit ca mamă de atâtea ori, că nici nu mai ştiu a le socoti!

Am stat prea puţin cu fiecare dintre ei. Nu le-am dat şansa să mă aibă doar pentru bebeluşul din ei în acei primi doi ani de viaţă… Oare câte zâmbete am ratat? Oare câte cuvinte stâlcite zboară prin eter fără să-şi fi găsit vreodată destinatarul? Oare câte lacrimi au fost uscate de vânt şi nu de mâinile mele…

Dacă aş mai avea o şansă, aş decide să trăiesc la maximum fiecare zi! Să îmi strâng la piept puiul cât pot de mult! Mi l-aş atârna de gât, aşa cum văd că fac femeile africane şi aş simţi inimioara lui lângă inima mea, aş trăi cu el colicii lui sau primii dinţişori… Cât pot de mult! Iar, când nu îl ţin eu, l-aş lăsa cu altcineva care îl iubeşte măcar la fel de mult: cu tatăl lui, cu fraţii, cu bunicii, cu verişorii, cu unchii sau mătuşile, pentru că aş vrea să ştie că nu e niciodată singur şi că e atât de iubit!

Şi aş cere ajutorul! Aş exersa în faţa oglinzii aceste cuvinte care încă nu-mi ies: „Te rog! Am nevoie de ajutor!”. M-am săturat să fiu o super-mamă! Am încercat în trei rânduri şi iată că sunt  plină de regrete! Fie că ajutorul ar veni de la soţ, de la ceilalţi copii, de la bunici sau de la o bonă, aş fi foarte recunoscătoare să îl primesc! Şi, oricât de ciudat ar suna, aş apela şi la vecini, şi la prieteni, şi la colegi… aş apela la oameni! Aş desfiinţa instituţia supremă a „sacrificiului” obligatoriu al mamei pe altarul familiei! Aş cere ajutorul dacă aş vrea să dorm o jumătate de oră sau să ies la un film cu soţul meu. Nu m-aş simţi vinovată că trăiesc şi că sunt fericită, dar nici nu aş cere permisiunea să trăiesc sau să fiu fericită!

Şi, da, voi greşi, dar nu le voi spune greşeli, ci lecţii de viaţă. Şi orice lecţie se primeşte cu recunoştinţă, nu-i aşa? Şi e ok, în fond, să-i spui şi greşeală, câtă vreme ai înţelepciunea să te ierţi şi să-ţi ceri iertare!

Mi-aş scoate din vocabular cuvântul „trebuie!” şi l-aş înlocui cu „aleg să”. Scăpând din tirania lui „trebuie!”, m-aş simţi eliberată. Nu ar mai exista corvoade, ci experienţe de viaţă. Inclusiv întoarcerea din concediul de maternitate stă sub tirania lui „trebuie!”. Cred că e principala cauză a depresiilor pe care le-am trăit! Nu a trebuit să stau doar câte un an cu Mihai şi Mateea sau nici trei luni cu Eva! De fapt, eu am ales. Dacă aş fi înţeles diferenţa, mi-aş fi scutit lungile săptămâni de frustrare! Întoarcerea se pregăteşte din vreme, se celebrează ca pe un moment însemnat din viaţă. Dacă îl anticipezi în angoase, îi transmiţi şi puiului angoasele tale. Zbuciumul tău devine zbuciumul lui. Neliniştea ta îl cuprinde. Lacrimile tale şi ale lui se împletesc de-a valma. Gândurile luminoase modifică întreg universul lui şi al tău şi îţi întind în faţă cărări senine. Asta m-a învăţat Eva şi asta aş duce mai departe!

Aş citi în fiecare zi cu el, alături de el şi l-aş obişnui de mic cu cărţile. I-aş citi mai întâi cu glas tare din cărţile mele, chiar dacă e o mogâldeaţă nou-născută, ca mai apoi, când prinde acea sclipire de interes în ochişori, să citim împreună: el pe limba lui, eu pe a mea, din cărţi de-ale prichindeilor! Ţin minte cum îmi adormeau copiii, dar eu, până nu terminam povestea, nu puteam lăsa cartea de mâini!

Şi i-aş lua un câine, un pui mic, să crească odată cu el. Chiar dacă şi câinele e o responsabilitate în sine, mi-aş asuma-o!

Dacă aş mai fi o dată mamă, aş fi mult mai relaxată. Aş lua totul mai uşor! Nu trebuie să demonstrez nimic nimănui! Nici măcar mie! Casa poate fi şi prăfuită, poate să miroase şi a mâncare arsă, copilul poate fi şi mai suplu, nu neapărat cu colăcei pe abdomen. Nu am nevoie de statui şi, oricum, nu ţi se ridică una, nu-i aşa? Dacă mama e fericită, copilul creşte în cea mai sănătoasă energie posibilă! Aş cultiva această bucurie precum seminţele de flori şi aş îngriji zi de zi plăntuţele ei! Aş elimina orice sursă de tristeţe, orice norişor, fireşte, dacă depind de mine! Cei doi ani oricum zboară şi mă vreau viguroasă la finalul lor, nu galbenă ca turta de ceară!

Nu am decât trei copii şi, poate, zilele de proaspătă mămică au apus. Dar îmi spun precum Scarlett O’Hara că şi mâine e o zi! Fiecare răsărit de soare mă transformă într-o nouă versiune de mamă şi doar de mine depinde ca aceasta să fie luminoasă şi să nu lase loc regretelor. Poate că nu mai am bebeluşi, dar, dacă i-am adus până la aceste vârste, înseamnă că e momentul să mă bucur de noi şi noi etape alături de ei! Şi poate nu e prea târziu să-i îmbrăţişez sau să le cer ajutorul. Nu e imposibil să mai greşesc şi, în consecinţă,  să le mulţumesc pentru lecţiile de viaţă prin care trecem împreună. Pot decide să scap aici şi acum de tirania lui „trebuie!”, aşa cum pot să le cumpăr un câine! Îmi pot lua cartea şi mă pot furişa să citesc lângă ei, luând totul în uşor… chiar şi tachinările lor!

Nu am decât trei copii şi viaţa e atât de uşoară pe cât mi-o fac sau pe cât mi-o doresc! Mulţumesc pentru fiecare răsărit şi pentru fiecare nouă şansă pe care mi-o oferă viaţa! Poate că bebeluşul de care doresc cu atâta ardoare să am grijă sunt chiar eu!

@driana

Şi pe Catchy aici.

Eu şi umbrele mele…

Nu s10624928_597589870352536_5520082227421281866_nunt perfectă, dar ce o fi aia perfecţiune?! Dau rateuri ca om, ca femeie, ca mamă… Nu sunt ce se aşteaptă alţii să fiu. Nu sunt nici măcar ce mă aştept eu să fiu! Dar cine stabileşte aceste ştachete? Cine îmi fixează mie standarde şi îmi ţine evidenţa greşelilor? Oare nu tocmai eu?

Îmi aduc aminte de un episod petrecut pe vremea când Eva avea 5-6 ani. Plecaserăm cu toţii (încă se mai putea pe atunci!) să petrecem un week-end la munte. Pe drum am oprit la o benzinărie şi cât se alimenta maşina, noi – ca de obicei – am intrat să ne facem ritualul de vizitare. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi întreb copiii dacă au nevoie la WC, supraveghez dacă s-au spălat pe mâini, îi mai îmbii cu ceva de ronţăit, ei îmi tot vin cu prostioare să le cumpăr, eu le zic NU… acesta e „ritualul”. În ziua aceea ochii Evei au căzut pe un animăluţ de pluş care (culmea!) îmi căzuse şi mie cu tronc de cum l-am văzut! Aşa că, în secunda în care m-a întrebat dacă pot să i-l cumpăr, am spus un neaşteptat DA – de am clătinat din temelii „ritualul” nostru. Mircea a ridicat mirat din sprâncene, copiii ceilalţi au venit să vadă şi ei curioşi ce a provocat minunea de a obţine un DA aşa de uşor şi am plecat cu o nouă pufoşenie spre destinaţie.

Eva era acum copilul exemplar! Nu tu mofturi, nu tu proteste, niciun norişor nu îi întuneca albastrul ochilor! Vorbea cu pufoşenia, îi dăduse şi un nume, îl strângea la piept – era FERICIREA întruchipată! Când am ajuns la pensiunea unde aveam să stăm două nopţi, ne apare brusc în cale un căpuşor creţ de copil. Ochii lui erau aţintiţi pe pufoşenie şi urmărea hipnotic orice mişcare a Evei. Era o fetiţă mai mică decât Eva mea, dar nu cu mult. Copil alintat şi iubit de părinţi, a făcut ce ar fi făcut poate oricine: a întins mâna spre jucărie şi, din toţi rărunchii, a început să strige că o vrea. Părinţii ei au venit repede să vadă ce s-a întâmplat, noi ne-a oprit locului să vedem şi noi urmarea. Eva, intuind ce urma, şi-a strâns jucăria la piept, cu toate simţurile la pândă, iar strânsoarea devenea tot mai fermă cu fiecare răcnet al copilului. Părinţii fetiţei încercau să-i explice că e a Evei, noi îi spuneam Evei să i-o dea şi ei un pic. Jale de ambele părţi! Ne-am cazat, ne-am cărat bagajele, dar isteria încă nu se potolise. Atunci am convins-o pe Eva să se joace cu fetiţa şi „să împartă” jucăria. „De ce?” – a venit prompt întrebarea ei. „Pentru că plânge şi aşa e frumos – să vă jucaţi împreună!” – am scos eu la repezeală o explicaţie. Am urmărit-o cu s-a dus împotriva voinţei ei, cum a întins pufoşenia spre fetiţă, care, cu un gest de victorie, a înşfăcat-o şi a fugit în camera ei, închizând uşa după ea. Eva, complet debusolată şi nefericită, a fugit să îi explice cum e cu joaca în doi, dar cealaltă fetiţă nici nu voia să o asculte! Atunci s-a pus Eva mea pe plâns – un plâns din ăla zguduit, cu sughiţuri şi lacrimi cât pumnul! Şi, între două rafale, mi-a spus „Nu înţeleg, mamă! Tu mama cui eşti?! De ce ai mai multă grijă de copilul acela, decât de mine, fata ta?”…

Tot universul meu s-a clătinat! Tot ce ştiam, toată armonia şi echilibrul s-au răsturnat! Logica inimii nu bătea cu altă logică! Atunci mi-am amintit o zicală pe care mi-a tot fluturat-o pe sub nas un coleg mai dur: „Decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mama ta!”. Nu înţelesesem niciodată acest principiu, dar acum totul mi se părea extrem de clar! Există limite peste care nu poate trece nici măcar un copil creţ cu lacrimile lui cu tot! Fireşte că vreau linişte! Fireşte că vreau armonie! Dar, dacă nu se poate, de ce aş accepta ca Eva să plângă?! Dacă din doi copii unul trebuie să plângă, atunci acela nu va fi copilul meu! Sună egoist? Da! Atunci înseamnă că în fişa postului de mamă intră şi puţin egoism!

M-am dus la acea fetiţă. Am încercat şi eu să-i explic cum e cu joaca în doi şi cu împărţitul jucăriilor. Nu mi-a ieşit, cum nu i-a ieşit nici mamei ei! Atunci i-am spus clar şi apăsat că acea jucărie e a Evei şi că dacă va dori să se joace cu ea, atunci se va juca şi cu pufoşenia. Dacă nu, atunci nu are încotro şi trebuie să i-o returneze fetei mele. Copilul nici nu voia să audă aşa ceva, aşa că, spre imensa lui supărare, a văzut cum mama i-o smulge din braţe şi mi-o dă mie. Au reînceput istericalele, dar de partea cealaltă a baricadei, nu de partea mea. Eva, însă, ştergându-şi lacrimile, s-a uitat la mine ca la un erou! Îi returnasem comoara sufletului ei! După un sfert de oră ţipetele s-au mai potolit şi numai ce o văd pe acea fetiţă cum se apropie de Eva, care a primit-o în jocul ei şi chiar i-a dat să ţină în braţe pufoşenia. S-au jucat toată seara împreună, spre marea noastră linişte!

Am fost dură? Am făcut un copil să plângă? Am ţinut cu Eva în detrimentul altui copil? Am stricat armonia universală? Uneori e nevoie de acţiuni care pot crea, la început, suferinţă. Uneori trebuie să fii părtinitor. Uneori trebuie să alegi o tabără sau alta. Eu am ales să nu mai plângă Eva, ştiind că cealaltă fetiţă urma să plângă. Existau şanse ca ele să nu se joace împreună. Era şi probabilitatea ca acel copil să plângă tot week-end-ul. Dar, iată că totul s-a terminat cu bine. Cu toţii ne-am trăit şi ne-am învăţat propriile lecţii. Eu mi-am văzut umbra egoismului şi am îmbrăţişat un principiu pe care nu credeam că-l voi aplica vreodată! Nu mi-am propus să fiu un erou în ochii Evei, după cum nu mi-am propus nici să fiu laşă! Am ales cu inima de mamă şi mi-am protejat puiul cum am ştiut mai bine. Îmi pare cumva rău? Nu! Aş face altfel altă dată? Nu! Înseamnă că am ales bine! Înseamnă că şi umbrele noastre sunt bune la ceva, nu?

@driana

Şi pe Catchy aici.

Şcoala – un loc sfinţit de Oameni

15589937_1220538744705518_7029993483906379002_nOmul sfinţeşte locul! Aşa ne-au spus străbunii. Şi, de vreme ce au ajuns aceste cuvinte până la noi prin negurile istoriei, înseamnă că merită a fi înţelese şi reţinute. Dacă locul e şcoala, atunci omul care sfinţeşte locul oare cine o fi?  Cu această întrebare încep şi promit să îi răspund în următoarele rânduri.

Şcoala” – e ceva abstract. E mult mai mult decât nişte ziduri şi nişte bănci. Ea capătă sens numai când e împodobită de sufletele gingaşilor elevi. Ea devine concretă prin sufletul pus pe tablă de o mână de profesori. Şi tot ea devine punct de intersecţie pentru mâinile fluturate în aer ale părinţilor care-şi aduc zi de zi cu precizie matematică puiuţii să înveţe carte. Iată cele mai importante componente ale câmpului lexical al cuvântului „şcoală”: elevi, profesori, părinţi – toate acestea formând un sistem (alt cuvânt abstract!). Iată că de şapte ani simt că fac parte dintr-un sistem: copiii mei sunt elevi ai Liceului de Informatică „Grigore Moisil” din Iaşi. Trei Manolici trec zi de zi pragul acestei şcoli şi simt că acest ritual e mai mult decât un automatism necesar – e o recunoaştere a valorilor pe care întreg acest sistem le împărtăşeşte.

Când Mateea era proaspăt bobocel de clasa a V-a, am avut uimirea să văd cum ei – elevii şi profesorii – ne-au pregătit nouă, părinţilor, un fantastic spectacol de Crăciun. Tradiţional i-aş spune „serbare”, dar e încă prea trează şi plină de dor amintirea claselor primare şi, în plus, această festivitate era cumva diferită. Profesorii de la mai multe materii au rupt din timpul lor şi au organizat împreună evenimentul: doamna profesor de religie a dat forma întregului eveniment, transformându-l într-o șezătoare; doamna profesor de limba română a repetat iar şi iar cu copiii, lămurindu-le arhaismele şi regionalismele, doamna diriginte a cântat cu ei şi i-a îmbărbătat pe fiecare în parte, iar domnul profesor de educaţie fizică… i-a învăţat să danseze! Când am văzut-o pe Mateea dansând vals… am vrut să opresc timpul în loc! Şi m-am uitat în jur la ceilalţi părinţi… Era atâta emoţie şi atâta bucurie! Iar inimile noastre parcă s-au legat pe viaţă! Elevi, profesori, părinţi – eram un tot puternic!

Un an mai târziu, iată că două astfel de spectacole ni s-au anunţat: şi la Mateea, şi la Eva – noul bobocel de clasa a V-a al familiei. Şi iar am plâns de fericire! Şi iar aş fi oprit timpul în loc! Mateea  a jucat într-o scenetă ca o zână coborâtă din poveşti. Era înconjurată de aceiaşi colegi, dar atât de schimbaţi, fiecare cu câte un cap mai înalt decât fusese cu un an în urmă… Şi Mateea a dansat, şi a cântat, şi mi-a umplut fiecare secundă de viaţă cu atâta bucurie!  Iar Eva… Eva a înflorit! Acelaşi colectiv de profesori, aceeaşi dăruire… Tot şezătoare, dar diferită, pentru că şi elementele sistemului erau diferite. Iar când a venit momentul dansului şi au fost prezentate perechile, au fost anunţaţi ca fiind campioni. Şi exact în campioni s-au transformat! Au valsat, au dansat o horă moldovenească şi o braşoveancă, au ţopăit un meneaito, iar fetele au devenit şi majorete! Şi iar m-am uitat în jur şi iar am văzut aceeaşi emoţie frumoasă şi aceeaşi bucurie… Şi o dată în plus am devenit cu toţii acel tot puternic!

15697816_1231983780222085_3956845378368663032_nSunt recunoscătoare! Sunt atât de recunoscătoare! Sunt parte a unui sistem unit prin emoţie şi bucurie. Şi iată cum nişte cuvinte abstracte precum „sistem” sau „şcoală” devin concrete, pentru că omul şi aici sfinţeşte locul. Şcoala devine voia-bună de la şezătoare. Şcoala e reflectată în aplauzele profesorilor pentru elevii lor. Şcoala e în magia cuvintelor adresate şi, când îi spui cuiva că este campion, îl transformi în campion. Şcoala e parcursă în ritmul dansurilor lor şi în fluturatul pampoanelor. Şcoala e ţesută cu migală în costumele lor populare. Şoala e cadoul personalizat pe care fiecare copil l-a primit din mâinile Moşului – „interpretat” de nimeni altul decât de fantasticul profesor de educaţie fizică – ghicit de toţi copiii, spre marele lui amuzament! Şcoala e promisiunea de a vedea cu toţii filmul acestei sărbători peste opt ani, la absolvirea Liceului – pentru că şcoala e o investiţie în viitor. Şcoala e o familie definită de fiecare membru în parte, dar şi de toţi împreună. Fiecare şi toţi împreună sfinţesc şcoala, sfinţesc sistemul. Ori, pentru noi, sistemul se numeşte „Liceul de Informatică” şi acest sistem e perfect!

Copiii mei sunt fericiţi. E cel mai important lucru! Iar, când mezina, proaspăt intrată în acest „sistem”, ne spune că nici nu ştie când trec orele la şcoală şi că abia aşteaptă să vină ziua de mâine pentru a merge din nou, atunci pot spune cu mâna pe inimă că Liceul de Informatică este un loc sfinţit de Oameni! Atunci, ce-ţi dorescu eu ţie, dulce Românie, în prag de Crăciun şi Nou An? La cât mai multe astfel de locuri sfinţite de Oameni!

@driana

Matematica iubirii: întregul e mai mult decât suma părţilor

1654371_625021947552345_1981254438_nE greu să scrii când ai atât de multe de spus. Ţi-e teamă, parcă, să nu întinezi cumva prin puţinătatea cuvintelor vastitatea trăirilor din tine. Şi totuşi îndrăzneşti să scrii, pentru că fiecare literă e o supapă prin care se mai scurge preaplinul.

Cu această convingere încep aceste rânduri. Şi cu dragoste. Cu o dragoste nemăsurabilă în unităţi pământene pentru un sufleţel ce pe 11.11, a împlinit … 11 ani!

Ai crede că după alţi doi copii, un băiat şi o fată, un al treilea nu aduce nimic nou. Fals! Nimic mai fals! Eva mi-a schimbat din temelii tot ceea ce credeam că sunt şi m-a făcut să doresc să fiu ceea ce sunt azi. Cei doi fraţi ai ei au fost deschizători de drumuri. Ei m-au dat şansa să fiu mamă nu doar pentru prima oară (în cazul lui Mihai), ci şi să o iau de la capăt cu speranţe reînnoite în cazul Mateei. Iar eu am apucat cu ambele mâini această şansă, încrâncenându-mă să fiu mama perfectă… Îi creşteam înconjurată de cărţi de puericultură care nu făceau decât să-mi spună: „ce faci e greşit!”. Grija aceasta permanentă de a nu greşi mă obosea cumplit şi simţeam că ceva îmi lipseşte. Eva a fost cea care m-a făcut să cred în instinctul meu de mamă. Am lăsat deoparte cărţile. Am refuzat să mă mai compar cu standardele. Şi, deodată, acea grijă s-a evaporat, luând cu ea toată energia grea a fricii. Eva a crescut în altfel de energie: cea a bucuriei! Nu mai sterilizam non-stop biberoane şi suzete, având mai mult timp să stau cu ea, să mă bucur de gânguritul ei, de ochişorii ei albaştri şi de tălpiţele ei minuscule. Schimbând energia mamei, implicit şi copilul s-a dezvoltat în altă vibraţie. Eva ne strânge şi acum în braţe, ne spune că ne iubeşte, e mult mai deschisă şi mai veselă. Şi nu e chestie de zodie sau ereditate. E energie şi vibraţie.

Până la ea consideram echilibrul atins. Cine şi-ar fi dorit mai mult de doi copii: o fată şi un băiat?! Dar iată, că un boţ de fată cu ochişori albaştri m-a învăţat să regândesc noţiunea de echilibru. Şi, foarte important, abia ea mi-a desluşit că echilibrul şi armonia sunt două valori diferite! Lumea nu e duală, nu e totul alb sau negru, băiat sau fată, nord sau sud. Lumea e o paletă de culori, formată din şapte miliarde de oameni care sunt atât masculin, cât şi feminin fiecare, localizabilă funcţie de toate punctele cardinale. Iar familia noastră are cinci culori, cinci membri şi tot atâtea puncte cardinale. Eva e al cincilea punct cardinal şi îmi arată că logica şi imaginaţia merg mână în mână!

Mi s-a spus că trei copii înseamnă sărăcie la casa omului, dar Eva mi-a arătat atât de clar că bogăţia nu s-a măsurat nicicând în bani, ci în zâmbete. Şi câte zâmbete înfloresc într-o casă cu trei copii! Matematica iubirii sună altfel! Întregul e mult mai mult decât suma părţilor!

Eva a fost şansa mea de a învăţa că nu există greşeli, ci doar lecţii binecuvântate. Că răbdarea e doar un cuvânt din dicţionar câtă vreme nu îl exersezi iar şi iar, până îi înţelegi tâlcul. Că vocabularul nostim al copiilor poate fi folosit şi de oamenii „mari”. Când spun că ceva este „măi-măi” toată lumea pare să înţeleagă la ce mă refer! Eva mi-a dat şansa să împletesc zi de zi codiţe lungi de zână bună şi să-mi distrug mitul că doar părul tuns aricică e des şi sănătos. După cum, tot Eva este dovada vie a faptului că există speranţă şi pentru mofturoşi! Poţi fi sănătos şi bun la carte şi cu mai puţină carne (spre deloc…).

Continuarea … pe Catchy!

@driana

Nimic ştiinţific…

20150320_110855Văd, dar oare ce văd exact? Cât din ceea ce văd e spoit doar pentru ochiul privitorului? Poate din acest motiv m-am obişnuit să caut dincolo de suprafaţă, iar atunci când îmi vine rândul să explic, o fac aducând argumente. Deformare profesională? Desigur! Dar văd şi aud tot mai mult în jurul meu sintagma „demonstrat ştiinţific”… Partea cu demonstrarea mă îngândurează, dar asta e altă poveste…

Mă regăsesc în efortul acesta colectiv de a fi cât mai convingător. Mă regăsesc în frământările colective de a găsi logica din spatele evidenţei. Le cer celor din jur argumente şi îmi rezerv dreptul de a avea propria mea opinie. Sunt OM la fel ca toţi OAMENII, deci la fel ca şi copiii mei. Nu-i aşa?

Să vă povestesc trei episoade în care am dat-o în bară cu puii mei.

Mihai – întâiul născut – trebuia să fie perfect! Îl căram cu noi peste tot, îi explicam totul, încercând să-l transformăm într-o enciclopedie ambulantă. Şi a asimilat băiatul, că nu avea încotro… I-a venit vremea să meargă la grădiniţă. Şi a plâns… I-am explicat necesitatea şi utilitatea educaţiei, aducând argumente în favoarea spuselor noastre. Dar el a continuat să plângă zi de zi, un an întreg… Până când, la doar patru ani, a fugit de la grădiniţă şi numai ne-am trezit cu el în parcare! Dorise să ne mai strângă o dată în braţe înainte să plecăm în drumurile noastre… Poate că, înainte de orice informaţie sau ştiinţă, el avea nevoie de căldura îmbrăţişării noastre! Nimic ştiinţific! Doar nesfârşită iubire…

Mateea, la patru anişori, a venit în grabă mare la mine şi m-a rugat cu răsuflarea tăiată de atâta efort să-i spun un cuvânt care începe cu litera F. Bucuroasă şi în deplină conştientizare a importanţei unei educaţii solide, am început să-i turui un dicţionar întreg, insistând asupra numărului de litere din fiecare cuvânt şi dând explicaţii suplimentare pentru semnificaţia unora dintre ele. Parcă văd şi acum ochişorii ei rotunzi mărindu-se şi tot mărindu-se a mirare, până când a pus stop logoreei mele spunând: „Gata! Mi-ai distrus interesul pentru litera F!”. Stupoare! Râsete!… Şi a fugit cu aceeaşi grabă cu care a venit. Uneori, prea multă ştiinţă strică. Distruge, iată, interesul viu al unui copil!

Cu Eva mi-am zis că repar toate greşelile trecutului! Eram conştientă de faptul că e ultima mea şansă să devin mama cea bună şi înţeleaptă ce mi-am dorit din răsputeri să fiu. Şi pe alocuri chiar am reuşit! Dar, într-o zi, pe când ea colora de zor ceva ce se anunţa a fi o operă de artă, fără să-şi ridice ochii din foaie, numai mă întreabă: „Mama, ce e curcubeul?”. Şi nu ştiu cum, dar parcă o mână nevăzută a apăsat pe butonul ştiinţific din creierul meu, de m-am apucat să-i explic ca la ora de fizică realitatea din spatele fenomenului. Eram chiar încântată că, ziceam eu, reuşisem să traduc pe limba ei ceva ce depăşea cu mult „programa” de grădiniţă! Ce mai! Îmi pupam bicepşii minţii! Când deodată, cu cu zâmbet şiret, ea m-a străfulgerat prin cele două fante albastre ale sufletului ei spunându-mi: „Poate că o fi cum zici tu, dar eu zic că de fapt prin fiecare curcubeu ne zâmbeşte Dumnezeu!”. Şah mat! Explicaţia mea ştiinţifică a primit o completare mult superioară, fără a o anula, ci doar îmbogăţi! Nimic ştiinţific. Doar spiritual!

Buni profesori sunt copiii! Ei trăiesc bucuria pură, fără nevoia de a o argumenta logic şi ne-o aduc în faţa conştiinţei noastre adulte într-un fel sublim, cum numai ei o pot face! Nu e nimic ştiinţific în emoţia ce se trezeşte în tine când îţi strângi copilul în braţe. Sau poate o fi, dar cine stă să o analizeze?! Poate nu ar fi rău să mai lăsăm, măcar din când în când, căutarea dovezilor ştiinţifice şi să ne permitem să simţim, să iubim, să trăim… All you need is love… Nimic ştiinţific!

Publicat pe Catchy aici.

@driana

Privim, dar nu vedem!

34595_102596133128265_6391430_nDecembrie 2015. Moment de bilanţ. Scanez prin amintiri în căutare de lecţii însuşite sau rămase de aprofundat. Sunt multe şi e bine că sunt multe! Înseamnă că am trăit!

Observ că mă tot învârt în jurul unei amintiri, aşa că m-am decis să o scot la suprafaţă şi să-i ascult povaţa. S-a întâmplat vara aceasta. M-am nimerit atunci în mijlocul unei discuţii aprinse între cei trei juniori. După intensitatea decibelilor aş fi zis că e ceartă, dar nu era. Era doar unul din acele momente în care îţi susţii cu patos punctul de vedere. Erau toţi trei aliniaţi în faţa oglinzilor din hol, studiindu-şi intens unii altora culoarea ochilor. Concluzia lor: singura cu ochii albaştri e Eva, Mateea – verzi şi Mihai – cenuşii…

Stupoare! Imposibil! M-am băgat şi eu în joc, dar numai cu intenţia de a-i corecta, de a le demonstra că greşesc! Mărturie aveam imaginile dragi ale copilăriei lor care-mi tot umblau prin cap ca nişte stop-cadre de referinţă. Tot albastrul cerului adânc de vară era în ochii lor! Era… Acum mulţi ani… Acolo se oprise mintea mea şi nu dorea deloc să plece! Mă uitam acum cu nesaţ să regăsesc nuanţa pierdută şi nu reuşeam! Îmi clătinam toată construcţia chipului lor păstrat în memorie şi vedeam în acel moment, ca pentru prima oară, nişte ochi străini dar cumva familiari! A trebuit să le dau dreptate!

Copiii au plecat veseli şi victorioşi spre jocurile lor, dar eu am rămas cu mari semne de întrebare. Cum a fost posibil ca sub ochii mei să se producă o schimbare atât de mare şi eu să nu o observ?! Eu unde am fost?! Zi de zi ne-am intersectat drumurile, zi de zi ne-am vorbit, ne-am văzut, ne-am simţit. Dar ochii mei au văzut numai ceea ce creierul le spunea să vadă. Urechile mele au auzit numai ceea ce creierul le spunea să audă, iar mâinile mele au simţit ceea ce creierul le-a spus să simtă. Creierul a preluat controlul şi mi-a izolat inima!

Şi oare câte schimbări alte s-au mai produs? Copilul pe care îl pregătesc dimineaţa să plece la şcoală e radical diferit de cel ce mă îmbrăţişează seara urându-mi noapte bună. Şi în toate zilele vieţii lor adunate la un loc, oare câte schimbări s-au produs? Observ schimbarea numai când este atât de evidentă, încât sare în ochi! În ochii altora, bag eu de seamă… Că nici măcar în al 12-lea ceas eu nu remarcasem că ochii lor au altă nuanţă decât cea care a rămas în inima mea…

Atunci, vin şi mă întreb: oare cât de bine îmi cunosc eu copiii? Îmi spun ei tot ce au pe sufleţel? Bineînţeles cu nu! Dar fac eu măcar un mic efort să mă apropii de sufleţelul lor? Sau rămân cu imaginea pură a copilului cu gura ştirbă şi ochii de un albastru infinit? Gura lor e acum plină de dinţi, albastrul nu mai e albastru… dar inima lor cum mai este? Ce gânduri circulă prin căpuşorul lor? Ce umbre au apărut pe suflet? Am promis cândva că voi fi trup şi suflet alături de ei şi credeam că mi-am făcut datoria: le-am pus mâncare în faţă, am avut grijă să poarte haine curate şi călcate, i-am ajut la teme atunci când mi-au cerut-o, i-am alintat când mi-am mai adus aminte şi… cam atât! Oare ce lipseşte din lista asta?! Sufletul! Ce am făcut pentru sufletul lor? Când am stat ultima oară suflet lângă suflet? Le-am privit ochii, dar oare chiar i-am văzut? Dacă nu am remarcat schimbarea culorii lor, atunci am reuşit să trec dincolo de privirea lor şi să le ating sufletul?

Îmi era atât de bine să-mi ştiu copiii puri, frumoşi şi sănătoşi! Era atât de reconfortant pentru creierul meu să-i ştie aşa! Dar, poate că măcar eu – mama lor – ar trebui să fiu mai profundă. Pentru că, dacă ceva e sigur neschimbat, atunci e dragostea mea! Ori aceasta e limbajul inimii! Ia să-mi mai las eu inima să mă conducă! Cine ştie ce descoperiri va mai face? Poate vor fi ca cea despre culoarea ochilor! Dură descoperire! Dar e binevenită, pentru că îmi pot trece acum pe lista obiectivelor anului 2016 ceva nou: să scap de superficialitate! Vreau să devin mama pe care copiii mei o merită!

@driana

Eşti perfect aşa cum eşti!

1907469_1392053121111442_5612080939047970541_nGura lumii slobodă varsă din când în când venin. Atunci oare gura lumii nu e un fel de şarpe, iar veninul oare nu ucide sau cel puţin paralizează încrederea în sine a celor atacaţi? Mai închide gura, lume, şi lasă-ne să fim!

Văd cu durere tare multe persoane care împroaşcă în stânga şi-n dreapta cu stereotipuri umilitoare: „Eşti prost!”, „Nu e nimic bun de capul tău!”, „Nu vei ajunge nimic în viaţă!”, dar ei nu-şi dau seama că schilodesc sufleteşte acel om. De la durere trec la revoltă când aud aruncată un soi de Anatema peste o întreagă generaţie: „o generaţie de proşti”! Mi se strânge inima în mine chiar şi când scriu aceste rânduri şi îmi vine să strig: „Oameni buni, nu fiţi răi!”.

Credeţi-mă, nu a existat generaţie care să vadă cu ochi buni generaţiile ce i-au urmat. Nu a existat şi nu vor exista. De ce? Apare conflictul dintre generaţii. E de fapt o ruptură rezultată din faptul că progresăm. Timpul nu stă în loc, iar noii veniţi preiau tot ce s-a făcut pentru a crea mai departe funcţie de nevoile lor. Roata a fost inventată, nu au de ce să o mai reinventeze o dată! Aş vrea să faceţi un exerciţiu de imaginaţie: închipuiţi-vă că sunteţi în Epoca de Piatră şi că cineva a venit cu ideea prelucrării metalelor. Oare tinerii care au vrut să-l urmeze nu au fost aspru criticaţi de părinţii lor? Oare nu li s-a spus că viitorul e-n piatră şi că, dacă nu vor face aşa, nu se va alege nimic de ei? Şi iată că au fost câţiva tineri „denaturaţi” care au dus întreaga omenire mai departe! Dar hai să mergem mai departe în timp. Acum suntem agricultori şi toţi iubim şi respectăm pământul. Dar unul vrea să facă negoţ, altul vrea să străbată mările într-o coajă de nucă, altul visează să ajungă până la stele. Toţi vor fi criticaţi. Toţi vor fi „proşti”. Iar ultimul – cel cu stelele-n cap – va fi pesemne considerat cel mai prost, pentru că vânează clar o utopie pentru vremea lui!

Vreau să spun că măsurăm noile generaţii după tiparele noastre. Îi pregătim pentru a face faţă unei lumi ca a noastră. Facem eforturi să o păstrăm intactă, când ei au venit pentru schimbare! Dar uităm că trebuie să le păstrăm Pământul viu şi curat. Atunci, oare, nu suntem şi noi proşti– judecând după criteriile celor de dinaintea noastră (şi nu numai ale lor!)? Băgăm în ei informaţie aşa cum s-a băgat şi în noi la vremea noastră şi, dacă nu intră, atunci înseamnă că e ceva în neregulă cu ei! Vrem să facă toate calculele cu mintea, dar între timp am inventat calculatorul. Vrem să reţină date, dar ele sunt la un click distanţă. Îi instruim de parcă vrem ca toţi să devină profesori universitari policalificaţi, dar acest lucru este practic imposibil. Omul Universal s-a cam dus. Nu mai poţi şti totul nici măcar în profesia ta, darămite în toate ramurile ştiinţei. Atunci, dacă eu sunt as în chimie, dar sunt mai supărăţel la geografie, înseamnă că sunt prost? Sau, staţi, mai am şi alt stereotip: sunt incult?! Mă întreb cine decide dacă o persoană este cultă sau incultă şi, mai ales, care sunt domeniile culturii şi care ies din cultură?

Cunosc un om tare şcolit şi tare hâtru de felul lui. El mi-a spus ceva memorabil. A zis că el, ca profesor şi ca tată, a înţeles că nu-şi poate şcoli copilul la nivelul cerinţelor şcolii şi că, prin urmare, copilul lui va fi considerat prost. Atunci a decis să îşi educe el copilul purtându-l cu sine prin călătoriile lui în lume, pentru că oricând, dacă cineva ar avea de ales între doi proşti, îl va alege pe cel umblat prin lume. Am aplicat şi eu aceeaşi strategie. I-am purtat peste tot pe copii, atunci când vârsta lor a permis-o. Şi am constatat că altfel înţelegi grandoarea faraonilor când intri în Marea Piramidă sau altfel vezi lumea de pe Puntea Suspinelor. Dacă tot e să fie proşti, măcar să fie proşti umblaţi! Dar câţi au şansa să vadă Marea Piramidă sau să calce pe Puntea Suspinelor?

Atunci afirm cu tărie: nu avem copii proşti! Nu sunt nici măcar proşti umblaţi! Sunt altfel şi sunt perfecţi. Eu îi iubesc şi îi înţeleg. Nu vor fi ca mine şi… ce e rău în asta?! Ei trebuie să fie ca ei, pentru că au alt drum în viaţă. Nu toţi pot fi cosmonauţi, după cum nu toţi pot fi balerini. Dar avem nevoie şi de cosmonauţi, şi de balerini. Ori, e injust să-i spui unui cosmonaut că e prost pentru că nu ştie balet şi vice-versa!

Viitorul este al specializării. Al ultra-specializării! Dacă ne punem problema că vine o bombă şi reajungem la Epoca de Piatră, aşa că trebuie să conservăm în fiecare om toată ştiinţa omenirii – atunci chiar vom ajunge acolo! Universul ascultă de comanda ta! Şi atunci mă întreb eu ingenuu: la ce îmi va folosi să ştiu lungimea exactă a Dunării, respectiv anii războaielor daco-romane, când voi avea multă piatră de cioplit?! Dar lasă, că vor fi copiii ăia deştepţi, ăia puţini în care a intrat toată informaţia, care ştiu totul şi ne vor scoate din Epoca de Piatră ca să trecem în Epoca de Bronz!

Hai să nu mai stigmatizăm. Să ne spunem unii altora că suntem buni şi frumoşi, deştepţi şi plini de imaginaţie! Hai să credem asta! Şi nu va fi nicio bombă, Pământul se va învârti mai departe şi vom fi cu adevărat fericiţi! Pentru că merităm cu toţii!

@driana

Perspectiva unei mame…

10624785_993372864012960_1452005618545183066_nDe când am aflat de tragedia de ieri din Bucureşti, sunt extrem de tulburată! Mama din mine plânge… chiar dacă nu e vorba de copilul meu. Sau poate tocmai de aceea…

Vedeţi voi, noi, mamele, nu ducem doar crucea noastră. Şi ce simplu ne-ar fi! Noi suntem legate cu nişte cordoane de energie de fiecare prunc născut sau nenăscut. Bucuria fiecăruia dintre ei e şi a mamei. Tristeţea lor e şi în noi. Ochiul zice că suntem fiinţe distincte, dar inima ştie că suntem una!

Când sunt mici, noi îi însoţim. Dăm la o parte obstacolele din calea lor, îi ajutăm să se ridice când cad, le arătăm calea dacă se rătăcesc şi-i tragem repede înapoi dacă brusc apare vreo primejdie. E în natura noastră să le fim sprijin.

Dar, când mai cresc, ei pleacă şi singuri. Şi ce greu îi este unei mame, cel puţin la început!  Îşi spune că puiul e mare, se îmbărbătează în gând că totul este bine, dar mintea ei îl însoţeşte pas cu pas. Nu mai este lângă el să îndepărteze obstacolul, nu îl poate ridica dacă mai cade şi nu e acolo să-l tragă dacă apare vreo primejdie… Chinuitor sentiment de vină, vină amestecată cu toată dragostea din ea!

Aşa că poate părea cicălitoare când îi spune şi îi tot repetă să vină devreme acasă, să nu se amestece printre oameni dubioşi, să răspundă la telefon sau să mai sune din când în când… Nu e cicăleală! E dragoste amestecată cu vină! Vina de a nu-l putea ajuta la nevoie! El nu poate şti şi nici înţelege, pentru că el are doar dragostea! Vina nu-i este familiară, că nu el a crescut-o pe ea! Nu încă! Poate când ea va fi bătrână şi bolnavă… dar mai e mult până atunci!

În mintea unei mame totul trebuie să fie sub control: ruta pe care pleacă şi cea pe care se întoarce, momentele din zi când se întâmplă, grupul de prieteni, dar şi de necunoscuţi în care intră, activităţile pe care le va face, ce va consuma şi cât de mult va consuma, dacă are telefonul la el, cheile şi bani de cheltuială (nu prea mulţi, să nu fie ţintă, dar nici prea puţini să nu-i ajungă…). Şi e multă dragoste în acest control, dar şi multă vină…

Ei, închipuiţi-vă cum cade cerul peste ea când apare o variabilă nouă, scăpată de sub controlul ei! Întotdeauna apar, pentru că întotdeauna există, dar intră într-un calcul marginal de risc. Însă … incendiu?! Nu s-a gândit la aşa ceva! Nu era în lista ei, pentru că trebuia să fie în grija altora – adulţi responsabili ca şi ea! Noi, ca societate, ne-am împărţit „grija” echitabil între noi şi coexistăm, mergând împreună mai departe. Dacă eu nu mă achit de sarcină, tot echilibrul dispare, deci învăţ să trec responsabil prin viaţă! Incendiul de ieri a stricat echilibrul, a încălcat regulile din capul unei mame şi a adâncit sentimentul ei de vină! Dragostea e tot acolo – nici mai mare, nici mai mică – că nu poate fi mai mare sau mai mică, doar vina creşte! Şi ce face ea atunci? Plânge! Plânge chiar dacă nu e vorba despre fiul ei Pentru că, dacă ar fi vorba despre fiule ei, nu ar avea timp de plâns! Ar fi cu totul, trup şi suflet, lângă el şi ar lăsa plânsul pe mai târziu, când ar avea timp de lacrimi…

Azi toate mamele plâng, pentru că ce s-a întâmplat putea să li se întâmple şi lor. Azi toate mamele sunt solidare cu cei în suferinţă, pentru că suntem legaţi unii de alţii prin cordoane invizibile de lumină prin care ne simţim emoţiile unii altora. Eu mi-am îmbrăţişat puiul plecat şi el ieri la o petrecere, dar întors (din fericire!) teafăr acasă. Eu am avut şansa să-i spun despre o nouă variabilă – incendiul – şi să-l rog să o ia şi el în calcul. Alte mame nu au avut acest moment şi această şansă… Şi pentru ele plâng…

Publicat şi pe Catchy.

@driana

Marea Axiomă

941574_441276379302651_1581655969_n[1]Niciodată nu suntem mulţumiţi! Exemple sunt nenumărate, dar cele mai la îndemână sunt cele de sezon: Dacă e cald – de ce este cald?! Dacă nu e zăpadă – de ce nu e zăpadă?! Dacă e zăpadă – de ce e zăpadă! Starea de nemulţumire e normală şi chiar benefică. Putem progresa numai pentru că nişte „nemulţumiţi” au avut curajul să gândească o schimbare. Iar alţii vor fi nemulţumiţi la rândul lor din cauza acelei schimbări! Şi tot aşa!

Ei, şi eu, ca mamă, remarc cum găsesc hibe celei mai importante axiome din lume: „Copiii mei sunt perfecţi!”. Ca o „cioară” veritabilă, spun mereu cât de grozavi sunt puii mei. Dar ca mine sunt toate mamele. Suntem o planetă populată de „ciori” – şi nu mă refer la culoarea pielii! Ziceam mai sus că, totuşi, mai am mici scăpări, mici răbufniri de nemulţumire: de ce nu e şi copilul meu ca X…, de ce nu face şi el aşa… Uităm atunci de Marea Axiomă şi începem cicăleala!  De ce eşti lent, de ce nu munceşti mai mult, de ce eşti timid, de ce nu îndrăzneşti mai mult… Sunt ferm convinsă că, în contrapartidă, există măcar o mamă pe lumea asta care vede şi ea hibe în perfecţiunea puiului ei, dar că sunt exact în oglindă: de ce eşti aşa de iute, de ce lucrezi la ora asta, de ce eşti aşa de tupeist… Şi fiecare are un alt exemplu de „aşa da”, exemplu – care în ochii mamei lui este şi el „perfectibil”. Ce uită toate mamele: Marea Axiomă – „Copilul meu este perfect!”

Iată că în „marea perfecţiune” a lui Mihai găsesc multe hibe, dar cel mai mult mă doare că este aşa de timid. Văd în jur atât de mulţi copii tupeişti – că aşa sunt ca generaţie – încât îmi zic că el este atipic şi mă doare că este aşa. Trag cu ochii la unul sau la altul şi am ajuns să îmi spun că mi-aş dori şi eu ca Mihai să aibă o ieşire, o abatere, să mă cheme şi pe mine la şcoală pentru aşa ceva. Dar, când vine vorba despre el, Domnul Diriginte mereu îl laudă că e corect, politicos, cuminte, ascultător… Câte „hibe”! Şi cum Universul nu ştie de glumă, iată că într-o frumoasă zi de primăvară vine Mihai şi îmi spune că sâmbătă avem şedinţăcu părinţii. Motivul: „au devastat” clasa. Stupoare!!! Copilul meu perfect?! Subit am uitat de hibele de mai sus! Mintea mea s-a resetat pe Marea Axiomă! Mi-a mai venit inima la loc când am auzit că „alţii” – acei „alţii” care anterior erau „perfecţi” pentru mine – au distrus ornamentele de Crăciun şi bradul, zicând că sunt „expirate”. „Şi tu ce ai făcut în timpul ăsta?” „Am ajutat la curăţenie.” Degeaba am încercat să aflu detalii, „vinovaţi”, nominalizări… L-am întors pe toate părţile, cu întrebări una mai voalată decât alta, directe sau indirecte… Mă străfulgera cu ochii lui cenuşii şi mi le para pe toate, una câte una, cu un zâmbet discret în colţul gurii, fără niciun reproş, fără nicio ironie, cu calm şi chiar cu înţelegere. Parcă el era părintele, iar eu copilul curios! L-am întrebat atunci direct: „Dar A., colegul tău de bancă, în ce tabără a fost?” Aici a fost un pic ofensat şi mi-a spus ca un avocat la bară: „El niciodată nu ar face aşa ceva! El construieşte, nu distruge!” Atunci am înţeles să nu mai insist. Nu el a făcut daunele, nu e de acord cu „distrugătorii”, dar nu îi va arăta cu degetul, ci va ajuta la minimizarea pagubelor! Şi el e un constructor!

Sunt ca măgarul între două căpiţe, ambele „perfecte”. Spre care să mă îndrept? Dragul meu băiat „imperfect”! Aşa „imperfect” cum eşti, eşti perfect pentru mine! Să nu uit niciodată asta! Să nu mai uit niciodată Marea Axiomă!

@driana

Mama, mă mănâncă tot capul!

CRMR8A A young boy scratching his head.

Păduchii… ce înfiorătoare creaturi! Mici şi tăcute, îţi invadează viaţa cu totul! Ai zice că ar trebui să fie o specie pe cale de dispariţie, dar ţi-ai găsit! De unde până unde?! Şi acum, când scriu aceste rânduri, parcă simt mâncărimi când pe tâmpla stângă, când pe cea dreaptă, când prin tot capul! Că doar piticii de pe creier forează, nu glumă, şi scot la suprafaţă amintiri nu tocmai plăcute!

În 2011 plecam pentru trei luni la Barcelona. Sar peste plânsete şi tristeţi sfâşietoare, deşi par un non-sens pentru cineva care nu are copii… Ajunsă acolo, stăteam non-stop cu Skype-ul deschis, eu în Spania, ai mei în Iaşi. Făceam temele pe Skype, mâncam împreună sau stăteam fiecare cu treaba lui, dar aveam sentimentul că sunt printre ei şi îmi era mai uşor.

După nici două săptămâni, Eva îmi ţâşneşte în faţă şi îmi spune repezit, aşa cum vorbeşte ea: „Mama, învaţă-l pe tata să mă spele mai bine pe cap! Mă mănâncă tot capul, că el nu ştie să mă clătească bine!”. Dincolo de amuzamentul unei astfel de remarci, mamei din mine i s-a aprins în minte un beculeţ de avarie! Îi spun lui Mircea să se uite prin părul ei după păduchi. Iar el, uimit şi revoltat în acelaşi timp, îmi răspunde: „În secolul XXI nu mai există păduchi, Adriana! Oamenii au inventat şamponul!”… Glumeţ Mircea ăsta, nu?! Să-i explic ce spun statisticile cu privire la utilizarea şamponului la români?! Altă dată! Şi rău am făcut! Că o săptămână mai târziu Eva a răbufnit: „Nu mai pot dormi, nu mai pot sta! Îmi vine să ajung până la creier, atât de tare mă mănâncă!”. Atunci, cu semnele de exclamaţie de rigoare, l-am rugat insistent pe Mircea să se uite în părul ei. Parcă îl văd cum s-au dus la soare şi cum vântura el buclele lungi ale Evei cu o expresie de uluire completă pe faţă! Şi aud nesuferita experesie: „Văd… nişte insecte…”. Erau păduchi! De unde să ştie el cum arată păduchii?! Erau, ce-i drept, nişte insecte! Ei, dacă se uita o săptămână mai devreme, nu ar fi fost mai bine?! Tot în secolul al XXI-lea ar fi fost!

Nu eram acolo! Eram la mii de kilometri distanţă şi toată vina şi remuşcarea Pământului s-au revărsat cascadă peste mine! Dar, cu sângele rece al unei mame, am preluat controlul operaţiunii şi l-am trimis pe Mircea la farmacie să caute… ceva contra păduchilor. A venit într-un suflet, mi-a citit instrucţiunile de utilizare, a spălat-o pe cap cu şamponul ăla, a folosit o cască de duş din acelea care se găsesc prin hoteluri şi a trecut la pieptănat fata cu un pieptene cu dinţii foarte deşi, special pentru păduchi. Stupoare! Mai erau şi mai mişcau! Ce-i de făcut?! Spală din nou fata pe cap, tot cu şamponul ăla vestit, altă cască de duş, pieptănat… stupoarea numărul 2! Tot mai erau şi tot mai mişcau! Şi faptul că avea părul până la brâu nu ajuta deloc!

Dar beculeţul de avarie s-a trezit să şi ţiuie deodată în capul meu! Ia să-i controleze şi pe ceilalţi! Toţi aveau! Absolut toţi! Şi Mircea, şi Mateea, şi Mihai… Toţi au trecut la despăduchiat! Şi a urmat stupoarea numărul 3, 4 sau 5! Şamponul nu era deloc eficient!

Ce-i de făcut! Aici, pentru că era o problemă a familiei lărgite, ne-a salvat Graţiela, cumnata mea, care ne-a adus tocmai de la Tulcea, din Deltă, petrol lampant! Abia cu acesta au scăpat de păduchi! Lupta a durat o săptămână! O săptămână de spălări, căşti de duş, pieptănări, cules de lindini… Fetele au fost tunse, spre imensul lor regret! Aşternuturile toate spălate şi călcate zilnic, copiii retraşi de la şcoală sau grădiniţă, anunţat învăţătoarea şi educatoarele… Şi Mircea, dar şi Smaranda, sora mea care l-a ajutat non-stop au slăbit kilograme bune! Iar eu, de la mii de kilometri, slăbeam de grija lor şi mă consumam că i-am lăsat singuri în astfel de momente!

Păduchii există! Şi în acest secol luminat şi îmbogăţit prin inventarea şamponului! De unde i-am luat şi cum de ne-au ales taman pe noi, asta contează mai puţin! Cert este că de atunci adun sistematic din toate camerele de hotel (şi prin multe mai ajung!) căştile de duş, pentru că… better safe than sorry! Am petrol lampant… just in case! Şi sunt pregătită, pentru că poate, Doamne fereşte!, mai găzduim vreo astfel de insectă prin părul nostru. Şi păcat de păr, că ar trebui să ne tundem! Dar, ştiţi ceva?! Poate astfel l-am convinge şi pe Mihai să mai renunţe la claia lui de păr! În orice rău e şi un bine! Întotdeauna! Deci, dragi păduchi, nu am nimic cu voi! Dar, mai bine, voi în natura voastră, eu în natura mea!

Şi pe Catchy!

@driana