Şi oamenii se conjugă, nu-i aşa?

557788_420752104645998_637814486_nÎn clasa a VI-a, când am început să studiez limba franceză, am aflat că verbele se împart în două mari categorii: cele care se conjugă cu verbul a fi (être), respectiv cele care se conjugă cu verbul a avea (avoir). Niciodată până atunci nu îmi pusesem problema că aşa se întâmplă şi în limba română, poate pentru că m-am născut vorbind această limbă şi nu studiind-o. Oricum, din acel moment am înţeles logica minunatelor conjugări şi limba franceză şi-a deschis porţile pentru mine.

Mult mai târziu am citit nişte gânduri picurate de Ileana Vulpescu în minunata ei carte Arta conversaţiei şi care mi-au deschis o altă poartă: cea a înţelegerii oamenilor. Ea a spus că şi oamenii, asemenea verbelor, se conjugă după două verbe auxiliare: unii se conjugă cu a avea, alţii cu a fi. Niciodată până atunci nu mă gândisem la aceste tipologii, dar deodată totul parcă a căpătat sens! Suntem diferiţi! Unii doresc doar să acumuleze bani, avere, titluri, recunoaştere, fiind veşnic parcă însetaţi, veşnic în nevoi, deci nefericiţi. Ceilalţi se bucură pur şi simplu de ceea ce sunt, se bucură că ceilalţi există, trăiesc clipa şi sunt fericiţi. Este greu să îi amesteci, pentru că pur şi simplu sunt incompatibili. Se spune că extremele se atrag. Eu aş spune… depinde! Depinde despre ce extreme vorbim! Dacă sunt de conjugări diferite, este imposibil, pentru că în timp diferenţele dintre cei doi nu fac decât să se accentueze, până ajung ireconciliabile. Sunt ca două substanţe nemiscibile.

E timpul să acceptăm că suntem atât de diferiţi unii de alţii şi să nu mai încercăm să-i schimbăm pe cei ce nu sunt asemenea nouă. Şi unii, dar şi ceilalţi merită să fie fericiţi. Dacă sunteţi în relaţii imposibile, dacă simţiţi că trageţi în direcţii diferite, poate ar trebui să meditaţi asupra cauzei. Poate ar trebui să aflaţi cu ce verb este conjugarea fiecăruia dintre voi. Poate de aceea sunteţi ca uleiul şi apa.

Dar ştiţi ceva? Tot gramatica limbii franceze vă mai dă o şansă! Sunt verbe care fac excepţie şi care se conjugă atât cu avoir, cât şi cu être. Depinde de sensul propoziţiei! Excepţiile înseamnă şansă, înseamnă liberul arbitru care deschide o uşă şi stabileşte sensul propriei propoziţii, al propriei vieţii. Atunci, odată ce aţi aflat că sunteţi de conjugări diferite, întrebaţi-vă inima: suportă două tipuri de conjugări şi, mai ales, cum vreţi să arate finalul propoziţiei voastre?

Suntem cu toţii diferiţi. Din fericire!

@driana

Anunțuri

În căutarea Mariei

17201398_1405059629525924_2607168230503580266_nNici nu ştiu cum o cheamă! Nici măcar acest mic amănunt nu m-a interesat. Când a apărut sfioasă la uşa mea, i-am pus din start o etichetă de „străin”. Eram proaspăt mutată într-un nou apartament, cu casa goală dar totuşi plină de cutii, umplute la rândul lor de toată agoniseala noastră. Mihai avea doi ani şi jumătate şi mă urmărea peste tot precum o umbră. Când a sunat soneria am tresărit zgomotos! „Cine să fie?! Nu cunoaştem pe nimeni aici!”, iar nedumerirea mea l-a contaminat şi pe el, alegând să stea prudent în spatele meu, ţinându-se de piciorul meu ca de un copac de după care să poată arunca priviri prudente. Am deschis uşa am văzut trei făpturi: o fetişcană cu o fetiţă în braţe şi cu un băiat pe lângă ea. Cereau ceva, orice… În secunda doi, instinctul meu de mamă m-a făcut să îl „dosesc” protector pe Mihai, ca şi cum l-aş fi ferit de un mare pericol, dar se pare că a fost prea târziu! Dintr-o săritură, fetiţa din braţele ei s-a eliberat şi a năvălit spre băiatul meu cu o forţă care l-a atuncat la pământ! De fapt pe gresia proaspăt pusă pe hol… Ce am simţit? Uluire şi revoltă! Cum şi-a permis un străin să îmi treacă pragul fără a-mi cere permisiunea?! Cred că am aruncat o privire fioroasă spre fetiţă şi spre cea care o ţinuse atât de superficial în braţe, în timp ce îmi ridicam doar propriul copil. Doar el era al meu! Celălat copil nu! De ce l-aş fi ajutat când mi-a atacat puiul?! Şi tocmai mă pregăteam să-i spun vreo două, când cea care s-a dovedit a fi mama fetiţei a rostit ceva cu o privire care m-a amuţit: „Iubeşte atât de mult copiii, încât vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi!”… Deci fetiţa nu îl atacase pe Mihai, ci îşi manifestase iubirea pe care o simţea pentru fiecare copil! Mă aşteptam să o certe, să o strunească, dar ea a luat-o cu nesfârşită dragoste din nou la piept şi a sărutat-o, iar mie mi-a trimis cea mai sinceră privire pe care am văzut-o vreodată!

Nu ştiu cum, dar simţi când cineva te minte sau nu! În acel moment, ceva din atitudinea ei, ceva din vocea şi din privirea fetişcanei m-au făcut să-mi sting toate beculeţele de alarmă care-mi pâlpâiau prin creier. Nici nu mai ţin minte dacă în ziua aia am mai întrebat-o ceva. Ţin minte că i-am dat nişte bani (nici nu mai ştiu câţi) şi am închis uşa.

După câteva săptămâni, a sunat din nou soneria şi din nou am avut în faţă acel trio. Fetiţa nu mai era în braţe, ci era din start pe prag şi, în secunda următoare, Mihai al meu era din nou îmbrăţişat! Şi fenomenul s-a tot repetat lună de lună pentru vreo doi ani, cu unica diferenţă că Mihai evita de acum să mă mai însoţească până la uşă de frică să nu-l înşface fetiţa… De fapt, nu aceasta a fost unica deosebire: după vreo patru-cinci vizite au venit numai ele două, mama şi fiica, fără băiat, care (am aflat ulterior) era fratele mamei, deci unchiul fetiţei, deşi nu era o diferenţă mai mare de patru ani între ei! Şi băiatul mergea de acum la şcoală!

Nu ştiu cum o chema pe mamă… Poate mi-a spus, poate nu… Îi voi spune Maria, deşi probabil greşesc. Când ne-am întâlnit, Maria avea 16 ani. Eu aveam 30. Şi ambele aveam un copil de vreo doi ani şi jumătate… Eu aveam o casă, aveam un job, iar tatăl copilului meu era soţul meu şi formam împreună o familie gândită a dăinui până când moartea ne va despărţi. Ea nu avea o casă. Stătea ba cu familia ei, pentru a avea grijă de fraţii mai mici, ba cu tatăl fetiţei ei, un bărbat de vârsta părinţilor şi puţin cam violent. Uneori avea vânătăi, dar nu încerca să le ascundă. Nu era nici resemnată, nici tristă. Maria emana optimism şi dragoste de viaţă, într-un fel simplu şi autentic Mereu îşi mângâia fetiţa, care era o explozie de bucurie. Şi erau frumoase, atât de frumoase! Ambele erau blonde cu ochii albaştri şi cu faţa arămie precum cei ce sunt îndelung scăldaţi de razele soarelui. Locuiau pe undeva prin Tomeşti, o comună de lângă Iaşi.  Mi-a spus şi numele satului, dar nici acest amănunt nu mai este în memoria mea. Veneau direct la mine şi se bucurau de ce le pregăteam. Cât le dădeam era suficient şi niciodată nu cereau mai mult. Ţin minte că am vrut să-i dau nişte încălţări, dar ea purta cu un număm mai mic. Le-a încercat, a văzut că-i sunt mari şi mi le-a dat înapoi spunându-mi să le mai folosesc, că sunt bune… Oricine în situaţia ei le-ar fi luat şi le-ar fi schimbat pe o pâine! Dar aşa era Maria! Şi îmi era dragă!

Şi iată că a apărut într-o zi la uşa mea singură, cu o faţă tristă şi extrem de serioasă. Mi-a spus că e din nou însărcinată şi că are disperată nevoie de bani pentru a face un avort. Ce am simţit? Din nou uluire şi revoltă… Şi am judecat-o… I-am zis că eu nu aş putea vreodată să dau bani pentru aşa ceva… Maria m-a privit în ochi ca şi cum ar fi cântărit fiecare cuvânt şi mi-a spus: „Nici eu nu vreau. Vreau doar un nou început pentru mine şi pentru fetiţa mea. Dacă îmi daţi nişte bani, oricât, văd eu cum fac, plec departe şi o luăm de la capăt numai noi două!”. Şi i-am dat 50 de lei, dar judecând-o în continuare şi făcând-o să simtă dezaprobarea mea. Pentru că, nu ştiu cum se face, dar o simţim, nu-i aşa? Şi doare, tare mai doare! Mi-a spus un „La revedere!” grăbit dar care suna mai mult ca un „Adio!”. Eu i-am repetat că aceşti bani nu sunt pentru avort şi m-am spălat pe mâini precum Pilat din Pont! Eram aşa de sigură că va veni din nou, aşa cum venise de atâtea ori! Şi aveam, cred, un aer superior şi acuzator…

Şi Maria nu a mai venit… Niciodată! Şi nu e lună să nu mă gândesc la ea. I-am oferit milă, când trebuia să-i ofer compasiune. Mila mea a ţintuit-o în tristeţea ei. Mila mea a izvorât din judecată, din iluzia separării, din discriminarea cu care am privit situaţia. „Eu niciodată nu…” Ce urât i-am vorbit! Ce urât am tratat-o! Ce rană i-a provocat mila mea! Dacă aş fi trăit compasiune, nu aş fi judecat-o, ci aş fi simţit empatic drama ei. Aş fi spus: „Ok. Eşti însărcinată. Hai cu mine la un doctor, hai să ajutăm acel puiuţ din tine să crească şi să se nască. Şi, dacă aşa vei decide, îl poţi da spre înfiere altei mame. Iar, pentru un nou început, hai să vedem ce soluţii găsim!”. Dacă i-aş fi vorbit aşa, oare ce aş fi citit pe chipul ei? Oare aş mai fi văzut-o? Oare aş fi schimbat cumva destinul ei şi al fetiţei?

Mila e precum otrava, pe când compasiunea e esenţa însăşi a vieţii! Scriind aceste rânduri am retrăit toate acele emoţii şi m-am înfierat, autojudecându-mă. M-am tratat pe mine însămi cu milă, nu-i aşa? De 14 ani fac asta! Şi pentru ca doare, tot mi-o alung brutal din minte. Dar iată că lună de lună reapare şi nu în prag, aievea, ci în pragul minţii mele. Şi nu fac nimic! Mereu îi închid uşa în nas… Azi însă m-am tratat cu compasiune. Azi mi-am deschs uşa sufletului şi am lăsat-o să intre. Azi mi-am spus că, dacă scriu despre asta, dacă îmi permit să gândesc aşa, atunci poate într-un univers paralel acea fetişcană de 18 ani primeşte o nouă şansă la viaţă, alături de fetiţa ei şi de pruncul nenăscut. Azi m-am tratat pe mine însămi cu compasiune şi, deodată, am simţit nevoia să-i dau un nume, o identitate. Şi, pentru că a trebuit să aleg un nume, un singur nume, i-am spus simbolic Maria… Şi sper să o reîntâlnesc…

@driana

Şi pe Catchy aici.

Când faci o boroboaţă, e musai să fie mare cât tine! Nu-i aşa?!

IT-simple-mistakesAzi am făcut o boroboaţă mare cât mine şi… mi-s destul de multă! Nu ştiu cum de s-a întâmplat, dar deja e past tense! Nu a fost decât o boacănă din alea care îţi fac pielea de găină, părul măciucă, inima cât un purice şi ţi-o opresc pentru un timp ce îţi pare o eternitate… Un fleac! M-a ciuruit!

Acum stau şi mă întreb pe mine ceva ce fac de obicei la sfârşitul unei zile: care-i lecţia din spatele ei? Ce anume a vrut Universul să învăţ din ea? Pentru că nimic nu este întâmplător şi nimic nu vine fără o lecţie extrem de utilă!

Deodată mi se luminează mintea a răspuns! Trebuie să învăţ că iertarea începe cu mine şi că nu pot vorbi de compasiune faţă de ceilalţi, dacă îmi biciuiesc propriul suflet cu vini şi pricini!

Oare nu m-am auto-flagelat cu neiertare? Oare nu mi-am lipit pe suflet etichete ce chiar nu mă reprezintă? Oare am fost blândă cu mine, m-am privit cu respect şi înţelegere, mi-am spus un cuvânt bun de încurajare aşa cum fac, de obicei, cu ceilalţi? De ce am două jumătăţi de măsură? Păi ori am compasiune, ori nu am! Nu spune nicăieri sensul şi direcţia acestui cuvânt. Deci şi către mine trebuie manifestată.

Azi am învăţat că propriile mele boroboaţe sunt lecţii prin care trebuie să învăţ smerenia, compasiunea mea faţă de mine şi iertarea pentru faptele mele. În fond, nu sunt decât un om şi a greşi e omenesc. Doar nu am venit în existenţa asta ca într-o vacanţă! Sunt la şcoală, iar lecţiile sunt propriile mele fapte. Şi nu fac doar fapte bune… din nefericire… Mai trântesc şi câte o boacănă … cât mine de mare! Offf! E ca şi cum ai cădea într-o groapă din care doar singur te poţi scoate, dar numai după ce îţi descoperi resurse pe care nu ţi le cunoşteai, resurse vitale pentru supravieţuire.

Deci, dragă boroboaţă! Tare aş fi vrut să nu te fac, dar, dacă tot te-am adus în viaţa mea, îţi mulţumesc pentru lecţia pe care mi-ai servit-o! Promit să o învăţ, că tare nu aş vrea să te mai văd! Niciodată!

@driana

Lume! De ce nu-ţi vezi de treaba ta?!

keep-calm-and-stay-assertive-1Azi viaţa mi-a oferit o lecţie valoroasă! Şi nu numai mie. A venit la pachet şi pentru Mihai, deci un 2 în 1!

Să povestim contextul! Mihai (iar!!!!) avea nevoie de încălţări. Abia îşi cumpărase unele noi acum mai puţin de o lună. El şi le-a ales, el le-a probat, el le-a luat. Dar, după ce l-au umplut de sânge, mi-a spus delicat… că avem o problemă… Îmi stătea pe limbă să îi trântesc un „Ţi-am spus eu!!!!” pe un ton „părintesc”, dar m-am abţinut. Cu greu şi numai după ce am numărat în gând până la 10! Să fiu asertivă! Să fiu asertivă! Să fiu asertivă! Numai asta îmi repetam în gând!

Ce-i cu asertivitatea asta?! Să explicăm mai pe româneşte! Într-o situaţie ca cea de faţă, dacă aş fi trântit pe loc tot ce am pe suflet, fără să-mi pese de sufleţelul lui Mihai, aş fi avut ceea ce se cheamă un comportament agresiv. Dar eu am ales să-mi pese, să construiesc alături de el un climat de încredere reciprocă, ce sigur ne-ar fi folosit pe termen lung. Asta înseamnă să fii asertiv. Să rămâi tu cel autentic, recunoscându-ţi starea şi emoţiile pe care le trăieşti, exprimându-le faţă de celălalt într-un mod care să nu jignească, având grijă să-ţi transmiţi propriul punct de vedere. Astfel creezi un climat paşnic.

Ştiţi ce greu îi este unui sangvin să fie asertiv! Incredibil de greu! Dar, cu muncă, orice este posibil. Aşa că i-am spus ceva de genul: „Când îmi spui că ai nevoie de încălţări la nicio lună după ce ţi-ai cumpărat unele noi, recunosc că mă simt bulversată şi, de aceea, devin uşor iritată. Mă gândesc să mergem împreună la cumpărături şi să mă laşi să-ţi explic cum să alegi pe viitor o pereche de încălţări.” Nu ştiu dacă mi-a ieşit ca la carte, dar măcar am încercat. Mihai a răsuflat uşurat şi a acceptat bucuros. Dar, pentru că tare îmi mai place să dau explicaţii, m-am apucat să-i explic diferenţa dintre comunicarea agresivă şi asertivă, arătându-i pe acest caz că a fi asertiv este soluţia! 1-0 runda întâi!

Am intrat prin magazine fără el, prospectând piaţa. El nu ar fi avut răbdarea necesară şi m-ar fi scos din asertivitatea mea! Aşa că l-am dus „la sigur” undeva unde chiar aveai ce alege. Bucuroasă că a acceptat să probeze (foarte rară este această minune!), am cerut numărul lui. Vânzătoarea mă privea cum scot hârtia din interior, cum încerc să deznod şiretul măiestrit încurcat de cei din fabrică  sau cum îl lărgesc eu pentru Mihai. Îi simţeam privirea dezaprobatoare şi bănuiam şi de ce se întâmplă asta, dar am lăsat totul să curgă pe lângă mine… Mihai s-a încălţat, dar şi-a legat cam larg şireturile, aşa că eu, fără să stau pe gânduri, m-am aplecat şi i le-am desfăcut arătându-i cum joacă pantoful pe picior. Apoi i-am strâns eu şiretul, spre imensa dezamăgire a unui grup format ad-hoc în jurul nostru, în frunte cu acea vânzătoare. Toţi erau cam de  vârsta a treia şi au sărit cu gura pe noi în haită, ca lupii. „Ce ai să te faci, măi băiete, când vei fi la Armată?! Tot mama o să vină să te încalţe?!” Mihai a îngheţat! Era aşa ceva de stânjenit şi de încurcat… Şi totul din vina mea, pentru că exact atunci mi-a venit să îi arăt o posibilă eroare, în văzul lumii şi fără să ţin cont de sentimentele lui! Doar singur îşi leagă şireturile de ani buni, nu are nevoie de mine, dar… nu rezulta din context! Atunci am văzut roşu în faţa ochilor. Nu mai puteam să las să curgă pe lângă mine, că ajungea totul la fiul meu şi era prea mult! Aşa că am spus: „Comentariile dumneavoastră ne deranjează foarte mult pe mine şi pe fiul meu. Am aprecia tare mult dacă nu aţi mai continua şi ne-aţi lăsa să probăm încălţările. Mulţumim!” Am încercat eu să o fac pe asertiva, dar chiar nu mi-a ieşit! Cred că scoteam fum pe nări şi tare mă gândesc că şi cuvintele aveau flăcări! I-am privit pe fiecare în parte şi, deodată, nu ştiau cum să-şi ceară scuze şi să încerce să-şi justifice afirmaţiile – dar noi deja treceam la următorul pantof, legat tura asta de Mihai! Pentru că erau perfecți, i-am luat. Nu pot descrie grija cu care fiecare om din grup se oferea să facă ceva pentru noi şi cum ne-au condus respectuos până la ieşire. Dar, deja nu-i mai auzeam. Mă preocupau numai sentimentele lui Mihai. Afară i-am cerut scuze pentru situaţia în care l-am adus fără voia lui, dar el, bătându-mă pe umăr, mi-a spus liniştitor: „Lasă, mamă! Cum aveam să aprofundez ce e aia asertivitate! Sper să-mi şi iasă cândva! Până una-alta, m-am făcut cu nişte încălţări super!”

Acum mi-am revenit şi am şi scris despre asta. Concluzia e certă: uneori e greu să fii asertiv, deşi ai vrea! Uneori eşti doar un om care învaţă din propriile greşeli. Mai eşti şi agresiv, pentru că doar astfel poţi înţelege impactul propriului comportament. Cu Mihai am tot interesul să dezvolt o relaţie armonioasă pe termen lung, dar cu un vânzător mai uit să număr până la 10 şi devin dragonaş. Numai relaţie pe termen lung nu mai construiesc eu atunci. Dar… oare … nu am puzderie de magazine din care pot alege?! Dar… oare … nu există şi vânzători care să mă facă să mă simt bine şi în siguranţă?! Dar… oare … nu predau eu tocmai Comportamentul (uneori aberant) al consumatorului?! Am cumpărat numai pentru că era în interesul fiului meu şi chiar mi s-a părut că fac o concesie uriaşă acelei vânzătoare! Dacă era pentru mine… Acum mă bucur că am îndrăznit să-i spun ceva, deşi ce gândeam avea o intensitate uşor diferită! E bine să-mi amintesc că am emoţii şi să nu le ţin doar în mine şi doar pentru că aşa este politicos sau bine. E bine să îi învăţ şi pe alţii că, uneori, cuvintele lor creează caverne în sufletul celorlalţi!

Of! Of! Of! Lume, lume! De ce nu-ţi vezi de treaba ta?!

@driana

Tirania lui TREBUIE

unnamedCred că unele cuvinte ar trebui să aibă utilizarea restricţionată aidoma medicamentelor care au nevoie de prescripţie. Mai răruţ, că-i mai drăguţ! La fel cum unele cuvinte ar trebui interzise şi şterse din dicţionare! Să rămână numai cuvintele frumoase. Numai cuvintele de vibraţie înaltă, care simţi că te ridică.

V-aţi gândit vreodată cât de greu pică la stomac cuvântul trebuie? Te limitează! Te închide într-o cuşcă şi apoi aruncă cheia! Îl folosim pentru a fixa reguli şi, vorba aia: „dacă-i musai, cu plăcere!”. Am remarcat cu uimire că îl folosesc şi eu cam des. Ba, pentru a vedea cât mai clar amploarea fenomenului, mi-am propus să mă pişc de mână de câte ori mă aud spunându-l. Dar am renunţat! Nu de alta, dar eu mă învineţesc tare repede! Mă simt de parcă mi-am construit un zid din cărămizi cu care mi-am făcut prizonier copilul interior, iar pe fiecare cărămidă scrie trebuie! Trebuie să… trebuie să… trebuie să… Mi le spun mie şi atunci îmi cresc zidul propriu. Le spun celor dragi şi ridic ziduri în ei, dar şi între mine şi ei. Le spun studenţilor şi îi izolez în interiorul lor. Cuvântul trebuie distruge iniţiativa, imaginaţia, ludicul şi curiozitatea. Distruge plăcerea vieţii şi construieşte automatisme. Oamenii devin roboţi care ascultă de comenzi mecanice. Ni se spune că asta înseamnă maturitate, dar de fapt e moartea spiritului.

Însă iată că frumoasa mea limbă română îmi oferă alternative optimiste, aducătoare de libertate. Ele sparg cărămizile şi îmi lasă copilul interior să zburde. Mi-am propus să înlocuiesc teribilul trebuie să cu pot să. În loc de „Trebuie să fac tema.” să spun „Pot să fac tema.”  În loc de „Trebuie să fac mâncare.”, aş spune „Pot să fac mâncare.”. În loc de ar trebui să fac ceva, mai bine spun aş putea să fac ceva. Nu îmi impun, ci îmi dau voie să…, îmi permit să…. În fond, am primit un dar sublim: liberul arbitru, care îmi dă voie, nu mă limitează! Dacă acest cadou divin îmi spune că pot să…, cine poate să vină să-mi spună că trebuie să….

Copilul meu interior poate că stă îmbufnat în spatele unor ziduri groase de izolare. Dar îi voi vedea din nou cosiţele blonde, pentru că voi folosi conştient cât mai multe afirmaţii pozitive şi voi scăpa încet-încet de tirania lui trebuie! Îmi îngădui astfel să redevin eu. Pentru că merit!

@driana

Be all you can be!

390-girl-0516Într-o zi, în cadrul unui eveniment la care am participat toţi Manolicii, un domn mai în vârstă s-a adresat fetelor mele: voi, acasă la voi, să spălaţi vasele şi să le ştergeţi cu prosoapele, pentru că sunteţi fete, iar Mihai să mănânce în vasele curate, pentru că e băiat. Le-a repetat acest lucru de patru ori şi de fiecare dată le cerea confirmarea: „Da?”, iar ele spuneau „Da!”. Eu sufăr de o boală: corectitudine şi îmi tot ţineam gura să nu răspundă ce-i venea… A venit apoi şi la mine cu tot cu copii, spunându-mi că a stabilit cu ei că fetele vor spăla vasele în familie, iar bărbaţii vor mânca. Cum nu pot să tac (pentru că nu ar fi fost corect!), am răspuns cât am putut eu de diplomat şi de binevoitor: bărbaţii să le cumpere maşini de spălat vasele şi vor mânca împreună!

Am înţeles perfect intenţia prietenoasă şi binevoitoare a acelui domn. Scopul a fost unul umoristic, fără doar şi poate, dar sensul strict m-a îngrijorat. Hai să explic!

Copiii sunt nişte puiuţi nevinovaţi, care primesc non-stop prescripţii ce devin, ulterior, principii de viaţă. Mihai avea 3 ani când a venit acasă de la grădiniţă cu texte de tipul „locul femeilor este la cratiţă” sau „bărbatul este şeful”. Atunci am înţeles că apare la orizont o posibilă problemă: să cresc la casa omului un puiuţ misogin, ceea ce nu aş putea accepta! Aşa că am stabilit un obiectiv, o strategie şi tactici! L-am luat de mic în bucătărie, mă ajuta la toate şi îi făcea mare plăcere. Chiar îmi spunea că poate va deveni un chef şi eu i-am spus “Be all you can be!”. Ce e rău în a fi independent, să ştii să te descurci în bucătărie, băiat fiind?! În plus, îl desemnez periodic şeful copiilor (şef peste fete) şi îi explic ce responsabilităţi decurg din această funcţie. Nu e uşor să o ai ca şi subaltern pe Eva! Ea îi face toate şicanele posibile, dar Mihai are de învăţat o lecţie: respectul se câştigă, nu se cere! Şi, în plus, trebuie să pui şi tu umărul într-o relaţie ca treaba să meargă!

În acelaşi timp, cultiv independenţa fetelor, cu tot ce derivă din aceasta! Ştiu că mă aşteaptă la orizont adolescenţa lor şi sunt îngrozită, dar mai ştiu că vreau să fiu lângă ele. Refuz să accept ca cineva să le bage în cap că sunt inferioare bărbaţilor. Nu sunt nici inferioare, nici superioare, ci sunt egale. Pot parcurge fix acelaşi drum, pot să îşi stabilească fix aceleaşi ţeluri în viaţă, pot fi exact ceea ce vor ele să fie. Locul lor nu este în urma bărbatului, ci alături de el. Şi dacă vor spăla vasele, e pentru că ele vor decide acest lucru şi nu pentru că locul lor este la cratiţă.

Sunt femeie şi blondă, deci discriminările nu au lipsit în viaţa mea, dar am ales să nu fiu sau, mai ales, să nu mă simt discriminată. Dar mai sunt şi mamă de fete blonde şi am hotărât să le cresc puternice şi independente. Prescripţia mea atât pentru ele, cât şi pentru Mihai am decis să rămână “Be all you can be!”.

@driana

Ce impresie laşi în urma ta?

cheaters-230x300Sunt mereu atentă la cuvintele pe care le folosesc ceilalți atunci când descriu o anumită persoană. Nu sunt deloc întâmplătoare. Ele reflectă atât parte din eforturile acelei persoane de a crea o imagine dorită, dar şi ceva din adevărata personalitate. Când mă întâlnesc prin oraş cu foşti studenţi, întotdeauna primesc zâmbete şi priviri pline de prietenie, deci poate că imaginea pe care am proiectat-o nu a fost prea rea. Dar există şi notabile excepţii…

Profesori fiind, activitatea noastră presupune şi “nesuferitele” examene. Să nu credeţi că cele două ore de examen sunt ca o plimbare în parc pentru profesori! Inventivitatea nemărginită a studenţilor noştri este îndreptată nu doar spre învăţare, ci şi spre şlefuirea tehnicilor de copiere. Astfel, vrând-nevrând, suntem supuşi unui maraton  sinuos printre bănci, ca să ne şlefuim “Cerberul” din noi. Şi, ca să treacă timpul mai uşor, mergem “în haită”: eu şi cu Teo, colega mea de birou.

Ce imagine lăsăm noi în acele două ore?  Chiar nu m-am întrebat niciodată! Mai ales că de cele mai multe ori supraveghem propriile noastre examene – deci şi noi ne cunoaştem studenţii, dar şi studenţii pe noi. Dar uite că a trebuit să supraveghem nişte studenţi pe care nici eu, nici Teo nu îi întâlniserăm niciodată. Nu era examenul nostrum, doar dădeam o mână de ajutor unui coleg. Nu am modificat nimic din stilul nostru de examinare, rămânând aceleaşi Adriana şi Teo. Teo a scos din examen vreo trei persoane, eu le confiscam “materialele subversive”. La sfârşitul examenului am adunat lucrările, inclusiv ale celor care nu s-au încadrat în timp (întotdeauna sunt vreo 3-4) şi am plecat la examenul următor. Deci  … o zi normală.

Ei, seara, Teo a fost la o nuntă. Acolo “surprinde” o discuţie între două nuntaşe: “Dragă, o vezi pe tipa aia (adică pe Teo!). Ea şi cu încă una blondă (adică eu!) m-au păzit la examenul de azi. Nu am reuşit să fac nimic. Nu ne-au lăsat deloc să vorbim. Pe una au prins-o copiind şi au dat-o afară! Degeaba plângea biata fată! Nu i-au dat voie să continue! Nemernicele! S-au găsit perfect: o afurisitură şi o acritură!”

A doua zi, aflam amuzată de această întâmplare. Dar imediat în mintea mea s-a ridicat un mare semn de întrebare: care e afurisitura şi care e acritura?! Teo avea aceeaşi dilemă, dar mi-a prezentat un raţionament perfect obiectiv: cine a scos din examen mai multe persoane? Ea! Deci ea trebuie să fie afurisitura! Şi prin deducţie logică, eu trebuie să fiu acritura! Deci asta a fost imaginea pe care am proiectat-o în acele două ore! Dar oare numai în acele două ore?! Şi totuşi… chiar de … acritură…!!! Doamna Geta, draga noastră (fostă) bonă, avea un crez în viaţă: decât să mă ia lumea de fraieră, mai bine “a dracului!”. Deci, poate că e mai bine … afurisitură?

@driana

Sunt cât de poate de Leu!

lionessCu zodiace sau fără zodiace, pe stil vechi sau nou, în calendarul iulian sau în cel gregorian, sub bombănelile celor ultra-religioşi care spun că e o blasfemie să vorbeşti de astrologie creştin fiind – eu afirm sus şi tare: sunt cât se poate de Leu!  Acum, mai în glumă, mai în serios, le-aş aduce aminte celor mânaţi de motive religioase să conteste cu totul ştiinţa astrelor că, atunci când serbează Crăciunul, implicit aderă la adevărul scripturii. Ori, acolo sunt menţionaţi trei magi: Melchior, Baltazar și Gașpar – toţi fiind „cititori în stele”. Ei au fost călăuziţi de Duhul Sfânt să găsească momentul şi locul naşterii Mântuitorului. Deci, ceva-ceva trebuie să fie, că de n-ar fi, nu s-ar povesti!

Dar eu nu vreau să apăr astrologia, pentru că nu are nevoie de apărarea mea! Eu vreau doar să spun că sunt Leu şi mi-s tare mândră! Aş fi fost mândră oricum, orice zodie aş fi fost, pentru că toate sunt perfecte. Toţi suntem perfecţi! Dar am ales să fiu Leu!

Pesemne că mai era nevoie pe Pământ de un om orgolios şi mândru. Şi cum să fiu altfel când Soarele îmi străluceşte desupra? Dar oare nu străluceşte deasupra tuturor?

Poate că era nevoie de mai mult roşu şi auriu, de mai multă culoare! Iubesc culorile şi le-aş purta, uneori, pe toate odată! Şi ce ar fi rău dacă aş aduce curcubeul şi pe strada altora?

Poate că mai era nevoie de unul care să ia frâiele în mână, dar oare nu avem nevoie să ţâşnească câte unul în faţă, măcar să vedem dacă pe cărarea deschisă de el merită sau nu să mergem?

Poate că lumea avea nevoie de puţină generozitate! Leii au din belşug! Şi da, îmi place să dau! Cu patimă îmi place să dau! Înseamnă că unii au nevoie să şi primească!

Poate că umanitatea se defineşte prin creativitate, iar Leii sunt creativi. Poate că e nevoie de creativitatea Leilor, deci e nevoie de Lei!

Iubesc să fiu Leu şi aceasta este o altă caracteristică a zodiei mele. Dar cel mai mult, iubesc să fiu EU – cu mult mai multe calităţi şi defecte. Ele nu pot fi cuprinse într-o listă generală. Ele ne fac unici şi irepetabili şi, tocmai prin aceasta, unici în zodiac!

Iubesc să fiu Leu, dar nu orice Leu – ci Leoaica Adriana. Şi unde calcă o Leoaică, nu poate şterge urma o pisică!

@driana

Temă pentru acasă: CE E COMPASIUNEA?

Iubesc p10390425_750950408321028_6419530638878046058_nrovocările care-mi pun mintea la contribuție! Acesta este felul meu de a mă simţi în plină formă! Ei, ca parte a unui grup, am primit o nouă identitate ce urma să mă reprezinte până la dizolvarea activităţilor comune. Deci nu m-am mai numit Adriana, ci am devenit compasiune. Mi-a plăcut noul meu nume, dar, mai mult decât orice, mi-a plăcut să meditez un pic la cuvântul pe care l-am atras. Puteam fi oricare altul, dar doar acesta a venit spre mine, de parcă m-a ales dintr-o sută de alte catarge.

De ce? De ce eu? Şi îmi place tare mult concluzia la care am ajuns: nu aveam până la acea oră foarte clar în minte ce este compasiunea. Foloseam des acest cuvânt, dar nu l-am investit cu înţelegere profundă, nu l-am trăit cu adevărat pentru a-l putea povesti… Amestecam în sens compasiunea cu mila, coborând-o în scara vibraţiei.

Mila e ca o linie pe care o desenezi între tine şi obiectul milei tale (un alt om, un animal, o plantă, orice), dar care te cocoață pe tine sus şi îl împinge pe celălalt în jos, sub nivelul fin al nasului tău. Îţi pare rău de el, dar TU nu eşti EL şi te bucuri că nu eşti el. L-ai ţintuit definitiv la acel nivel, nerecunoscându-i nici o şansă de a se ridica. Mila ţintuieşte precum piroanele pe cruce. Stigmatizează pe veci! „Nu am nevoie de milă!”- spunem, nu-i aşa? Deci compasiunea e altceva decât milă. E mult mai mult! Dar ce?

Primul gând m-a dus la empatie, la capacitatea de a te pune în locul celuilalt, la darul de a putea vedea lumea prin ochelarii celui de lângă tine. Empatia e înţelegere profundă, fără judecată, fără etichete. E ca o linie orizontală pe care o tragi între tine şi el: niciunul nu e mai sus sau mai jos, ci umăr lângă umăr, suflet lângă suflet. Minunată empatia asta, dar simt că prin compasiune înţeleg mult, mult mai mult! Dar ce?

M-am oprit asupra ajutorului, a suportului. Nu e o linie, e o săgeată ce pleacă de la tine spre celălalt – oriunde ar fi el. Eşti mâna care ridică, umărul care sprijină. Eşti siguranţă, eşti nădejde, eşti tare pentru celălalt. Nu e uşor, dar nu e suficient! Simt că sunt tare aproape de sensul compasiunii!

Şi, deodată, o ceaţă mi s-a luat de pe ochi! Toţi suntem unul şi ce simte unul simte şi celălalt. Deci empatia e relaţia normală dintre oameni! Dar, dacă empatia este o linie orizontală, atunci compasiunea porneşte de la această linie şi îi mai adaugă câte un vârf de săgeată în fiecare capăt! Îl simţi pe celălalt şi faci ce poţi pentru a-l ajuta. El nu ţi-e inferior, ci este doar o altă formă de exprimare a ta. Ştii că acum e într-o stare proastă, dar că o va depăşi aşa cum e mai bine pentru el, avându-te pe tine alături cu o dorinţă vie de a-l ajuta! Nu înseamnă că iei problema de pe umerii lui, ci îl ajuţi să înţeleagă de ce o are şi cum o poate da jos. Când simţi compasiune îţi permiţi să fii şi să fie, îl simţi fără a denatura ce simţi, trăieşti emoţia celuilalt, fără a te încărca pe tine cu acea emoţie – pur şi simplu. Şi, foarte important: nu gândeşti un câştig al tău personal! Te vezi în celălat ca într-o oglindă şi primeşti ce dai.

Nu am studiat etimologia acestui cuvânt, dar – gândindu-mă la cuvântul englezesc compassion – îl traduc prin a iubi împreună cu altcineva. Ce frumos sună: „a iubi împreună cu…”, nu-i aşa? Poate tocmai de aceea m-a ales cuvântul pe mine: ca să învăţ să iubesc împreună cu… . Să iubesc împreună cu fiecare om şi să continui să iubesc şi dincolo de om. Să iubesc împreună cu fiecare pom, cu fiecare floare, cu fiecare animal, cu fiecare stâncă… Nu ştiu cum se face sau se practică această compasiune, dar aş putea oare să o am dacă nu ar exista mai întâi întrebarea „CE E?” şi fără a fi conştientă de ea? Compasiunea se trăieşte şi cred că cel mai bine se explică prin faptul că EŞTI COMPASIUNE, aşa cum eşti atâtea alte cuvinte – fiecare cu energia lui.

Ce minune stă în fiecare cuvânt, nu? Ce şansă avem să le gândim şi abia apoi să le rostim sau, în cazul cuvântului meu, să-l fim !

@driana