Din confesiunile unui artist eşuat

andrewcrowley_2621092cDiscutam cu un drag prieten şi îi mărturiseam că tare mi-ar plăcea să fiu cu adevărat înzestrată să creez ceva. Toată viaţa mi-a plăcut să mă imaginez pictând, dar niciodată nu am ţinut un penel în mână, nu m-am aşezat în faţa unui şevalet. Nici măcar nu am încercat! Poate de aceea o încurajez cu toată fiinţa mea pe Mateea să picteze! Parcă mă regăsesc şi eu în pasiunea ei, aşa că îi cumpăr tot felul de pânze, pensoane sau vopsele. Şi cine ştie?! Poate într-o bună zi voi încerca şi eu cot la cot cu ea emoţia pictorului…

Am cochetat cu chitara în copilărie, dar nu reuşeam să apăs suficient pe coarde. Mă chinuia instructorul, îmi apăsa degetele până la sânge că doar-doar obţineam nota dorită, dar ţi-ai găsit! Îmi spunea să îmi iau o riglă cu 3 muchii şi să o strâng mereu între degete, să îmi mai “tăbăcesc” pielea. Nu a mers! Mâinile mele „nemuncite” nu doreau să ajung un mare chitarist! Poate de aceea, când Eva mi-a spus că ar vrea o chitară, i-am povestit mai întâi experienţa mea şi am întrebat-o: “Tu ce ai fi făcut în locul meu?”. Şi se pare că am stat, poate, în calea devenirii unui mare chitarist, pentru că imediat mi-a spus că s-a răzgândit şi că nu îi mai trebuie chitară… Cum îşi mai manipulează părinţii odraslele!!!

Dar, dacă la ceva am fost chiar talentată, atunci am fost la împletit! În clasa a XII-a învăţam (cică) la Geografie pentru admiterea la facultate cu Oana, prietena mea. Ea era turbata rău în ale împletitului, atât de turbată, încât mai arunca în mine cu câte un ghem drept răzbunare că, atunci când o ascultam, nu eram de acord cu munţii pe care mi-i spunea ea. Dar un ghem trebuie să fi fost norocos: m-a făcut să mă apuc de împletit! Şi, dintr-o joacă, a urmat o pasiune care a ţinut toţi anii de facultate. Îmi luam ghemele şi andrelele până şi la şcoală! Prietena mea scria cursul la indigo, iar eu împleteam şi audiam ce spunea profesorul. Ajunsesem să împletesc fără să fie nevoie să privesc la ce lucram, aşa că mă uitam în ochii profesorului, fără ca el să vadă că mâinile mele creau adevărate capodopere! Dar, dacă m-ar fi întrebat orice din ce spunea, sigur aş fi ştiut! Uneori mai scăpam ghemele (lucram cu mai multe culori odată, deci cu mai multe gheme odată) şi, amfiteatrul fiind în trepte, iar eu prin spate, ajungeau ghemele până la conştiincioşii din primele rânduri. Apoi, cu toate chicotelile de rigoare, ghemele mi se întorceau pe sub bănci. Culmea! Am terminat facultatea, neexmatriculată!

Acum, nu mai împletesc… Nu mai am niciun pulover din câte am făcut. Le-am dat pe toate… Şi am rămas cu talentul “nereperat”. Singurul refugiu e Facebook-ul!  Aşa că, nu trageţi într-un artist eşuat!

@driana

Anunțuri

Copilăria: cu animăluţe sau fără?

10710898_286036781604367_579194362089180539_nVoi aţi avut animale de companie în copilărie? Aţi simţit bucuria de a strânge la piept un căţel cu ochii de faianţă sau o pisică „aristocrată”? Eu nu… Strict interzis! Nici măcar nu puteam aduce vorba despre aşa ceva! Subiect tabu! Îi pot înţelege pe ai mei: stăteam la bloc, eram cinci în casă, unde să mai încapă şi un animăluţ?! De fapt, ar fi încăput… Alta era problema!  Şi o rezum în două cuvinte magice: responsabilitate şi ataşament! Responsabilitatea cui vor fi acele animale şi cât de tare ne vom ataşa de ele? Un animal nu e o piesă de mobilier pe care, când te-ai săturat de ea, o poţi arunca. E un sufleţel. Are o inimioară şi el acolo. Şi, când te priveşte cu ochişorii lui inocenţi, nu mai ştii care din voi doi e stăpânul. Părinţii mei, care avuseseră la rândul lor animăluţe pe lângă casă, ştiau ce tragedie aduce pierderea lor şi chiar nu doreau să mai treacă prin aşa ceva, pe principiul „mai bine fără dragoste, decât cu suferinţă!”. Dar copilul din mine nu a înţeles şi a suferit oricum!

Acum sunt mamă şi am făcut exact pe dos: copiii mei merită să simtă dragostea unui animăluţ! Zis şi făcut! Am început cu doi papagali. M-am interesat ce specie e mai puţin guralivă şi am cumpărat doi „agapornis” albaştri, o minunăţie! Cip şi Ţupi. Iertaţi-mă că nu mai ştiu care era Cip şi care era Ţupi… că unul dintre ei a murit la fix un an de când au intrat în familia noastră… Pur şi simplu l-am găsit fără suflare în cuşcă… Am înlemnit de durere! Dar a trebuit să fiu tare pentru copii şi să le explic că … animalele mai mor… Din acel moment, de parcă nu era suficient de trist că a rămas singur, papagalul supravieţuitor nu a mai prezentat interes pentru copii. Oricum era cam sălbatic şi ne muşca zdravăn oridecâteori ne apropiam de el. Aşa că am rămas singura care îi poartă de grijă. Singura care îi face curat, care se interesează dacă mai are mâncare sau apă, darcă trebuie schimbat nisipul sau dacă trebuie adus în casă că e prea frig afară… Nu e săptămână în care să nu fiu întrebată dacă nu vreau să îl dau sau „ce îmi trebuie mie papagal”. Dar eu îl iubesc. Cum aş putea să-l înstrăinez?! E familie! E al nostru! Şi îi spun…Păsăroi! Acum acesta este numele lui. Gata cu Cip sau cu Ţupi! Doar Păsăroi!

Le-am luat broaşte ţestoase, dar una a murit aproape imediat. Aici nu apucasem să mă ataşez de ele, aşa că m-am bucurat enorm când am auzit că cineva ar accepta să primească broasca supravieţuitoare! Am măritat-o urgent cu zestre cu tot!

A urmat chinchilla. Zen! Un animăluţ blând şi pufos, dar.. mereu trebuia să strâng după el! Face baie în nisip şi un praf fin se aşterne urgent în cameră. Tot timpul trebuie să fii cu cârpa în mână şi cu aspiratorul în priză. Dar a murit şi el după un an! Nu pot spune ce tragedie a fost! Mi-am dat seama că moare, aşa că mi-am trimis copiii afară sub un pretext oarecare şi am rămas doar eu cu el şi l-am mângâiat până a plecat… Cred că orice moarte este sfâşietoare, dar moartea unui animăluţ drag… este o tragedie! Şi pentru că Mateea era devastată, am plecat să căutăm chinchille în tot Iaşul! Şi am găsit un pui speriat şi tare urâţel, care plângea non-stop după mama lui. Avea (şi încă mai are) un plânset ca un lătrat! L-am primit cu bucurie în familia noastră! Şi l-am numit… tot Zen! Acum e cât o minge, un grăsun rotund şi foarte temperamental, care „latră” şi muşcă! Sigur într-o viaţă anterioară o fi fost un dulău fioros! Dar nu stă la alintat, nu acceptă să fie mângâiat, spre imensa tristeţe a copiilor! Aşa că…

A apărut Lia! O maidaneză pur-sânge, cacao-cu-lapte, tigrată şi … minunată! Eram într-un magazin şi, deodată, a năvălit Lia fugărită de nişte copii. S-a oprit în faţa mea tremurând toată şi a fost… dragoste la prima vedere! Am luat-o şi direct la un veterinar am aterizat, apoi m-am prezentat cu ea acasă. Mircea, singurul om normal din familie, şi-a pus mâinile în cap! Exact asta ne lipsea! Dar majoritatea a decis! Lia rămâne! Toţi o alită, îi cumpără jucării, se hârjonesc cu ea. Ne-a schimbat viaţa! Dărâmă tot ce se poate dărâma, distruge, rupe, e pofticioasă şi toate îi fac cu ochiul, îşi scoate ghearele, atacă, fuge printre picioare… E altceva! Dar când se aşază pe tine şi toarce, toate păcatele i se şterg!

Acum ce să spun… Câine îmi mai lipseşte! Era cât pe ce să iau unul zilele trecute, dar… am rezistat tentaţiei! Încă nu sunt pregătită şi pentru un câine! Pentru că ştiu de pe acum cine ar trebui să aibă grijă şi de el!

Cred că viaţa e făcută să fie trăită. Oameni, animale, plante … împreună. Responsabilitate şi ataşament – nu mai fug de ele! Există acest mit al responsabilizării copiilor, dar cred că, de fapt, tot părinţii sunt cei responsabili. De tot! Şi de responsabilitatea copiilor! Şi da, avem nevoie şi noi de aceste lecţii, pentru că inima noastră are cămăruţe infinite, în care încape nespus de multă dragoste! Viaţa e prea frumoasă pentru a le folosi doar pe câteva dintre ele! Nu regret despărţirile de animăluţele care au murit, ci preţuiesc amintirea lor. Ele sunt parte din mine şi din devenirea mea. Multă vreme am crezut că am făcut totul din dragoste pentru copii, dar acum ştiu că, de fapt, i-am luat copilului din mine ceea ce i-a lipsit o copilărie întreagă şi l-am bucurat cu fiecare ciripit de papagal, cu fiecare bâlbâdâc de broască, cu fiecare salt de chinchilla sau cu fiecare mieunat de pisică! Pentru că şi copilul din mine trebuia să simtă dragostea unui animăluţ! Şi merită tot efortul, toată responsabilitatea sau tot ataşamentul!

@driana

Minunaţii invadatori ai Iaşului

studenti2Sfârşit de septembrie. Vreme amestecată, mai degrabă mohorâtă. Culorile toamnei detronează verdele atotstăpânitor. Pe stradă multe maşini, claxoane, frâne, gesticulări şi ţipete. Peisaj urban comun. Dar Iaşul a primit zilele acestea un extra-condiment: veselii, nerăbdătorii, impetuoşii, frumoşii studenţi! Ei sunt minunaţii invadatori ai Iaşului.

Stăzile sunt iar vii, cafenelele neîncăpătoare, magazinele aglomerate, iar holurile facultăţilor nu îţi mai întorc ecoul paşilor tăi.

Au fost şi cazările în căminele universităţilor. Mi-am făcut cu greu „pârtie” până la uşa cabinetului. O studentă (sigur boboc) m-a întrebat timidă dacă ştiu unde e amfiteatrul B5. „Exact în spatele tău!” îi răspund şi am râs amândouă. Nu se vedea din cauza aglomeraţiei.

Îmi era dor de acest zumzet, de zâmbetele lor, de pofta lor de viaţă, de energia pe care o emană, de optimismul lor. Mulţi (chiar şi eu, recunosc!) se gândesc îngroziţi la ambuteiajele ce vor urma, la aglomerarea traficului într-un oraş şi aşa paralizat de lucrările veşnice de infrastructură rutieră. Există şi acest minus, desigur, dar plusul venit din toate celelalte este imens.

Deci, invadaţi, dragi studenţi, aleile minunatului nostru oraş! Umpleţi parcurile cu râsetele voastre! Daţi-ne culoare! Iaşul vă deschide larg porţile!

@driana

„Acadelele sunt pentru copii bogaţi!”

11949497_899457876787456_2522863110384114518_nÎntr-o zi, după ce am terminat-o cu „ştiinţa”, m-am îndreptat alene spre casă. Îmi propusesem să îmi umplu privirea de frumuseţile toamnei. Eram atentă la frunzele ce se agăţau de copaci ca nişte decoraţiuni tomnatice sau îmi târâiam paşii şi şutam voios în grămăjoarele adunate pe trotuare. Îmi tot spuneam ce frumoasă e viaţa şi trăiam o stare de fericire! Deodată, plânsetul unui copil m-a trezit şi m-am uitat cu îngrijorarea unei mame în jur: era o fetiţă frumuşică foc, creţulină şi cu năsucul zbârcit de suferinţă. Mama o trăgea de mânuţă şi îi spunea ceva ce m-a înlemnit: „Nu pot, draga mea! Acadelele sunt pentru copiii bogaţi! Noi nu avem bani!” Nu erau nervi în vocea bietei mame, nu era dojană. Era, însă, o tristeţe resemnată… Şi pentru că fetiţa nu se oprea din plâns, a fost luată de mămica ei în braţe şi aşa îmbrăţişate amândouă s-au îndepărtat…

Am fost foarte bulversată. Nu mi-am permis să o opresc şi încă mă mai întreb dacă nu ar fi trebuit să o fac… Cât costă o acadea?! 50 de bani! 50 de bani!!! Şi nu cred că biata mămică dorea să îşi chinuie fetiţa spunându-i acele cuvinte… Ce tristă poate fi copilăria uneori… Şi nu e deloc drept!

Acum, când scriu aceste rânduri, îmi vine în minte un episod similar, petrecut acum câţiva ani. Era iarnă şi am auzit o mamă spunând copilului ei: „Nu te mai da pe gheaţă. Îţi strici ghetuţele şi nu am bani să îţi cumpăr altele!…” Iar copilul se uita cu jind la micile porţiuni de gheaţă, neavând bucuria să le „încerce”. Păi, care mai e farmecul iernii?! Ce tristă poate fi copilăria uneori… Şi nu e deloc drept!

Şi parcă nu poţi să fii fericit când există atâta suferinţă în jur… Nu aşteptaţi să vină sărbătorile de iarnă pentru a fi buni! Bucuraţi-i pe cei mici! Nu vă gândiţi doar la voi şi la fericirea voastră! Fiţi fericire, dar creaţi fericire şi celor din jur! Mai avem timp să fim buni, mai avem timp să ne dăm seama că rostul nostru pe Pământ este legat de al celorlalţi. Hai să începem chiar de azi! Cum ar fi dacă am lua o acadea şi am da-o unui copil nevoiaş (dar numai cu permisiunea mamei lui!). Cine ştie? Poate e chiar acea fetiţă şi poate năsucul ei va fi luminat de data asta de un zâmbet! Un zâmbet mare cât tot Universul!

@driana

Si pe Catchy!

Efectul unei critici

thumbs-up-thumbs-downAzi viaţa mi-a adus o situaţie inedită: m-am confruntat cu un critic. Polemici am mai dus eu pe tot felul de teme, dar niciodată nu am primit o critică în faţă pe marginea scrierilor mele. Şah? Şah mat?!

Scriu de multişor. Mai întâi am publicat pe Facebook sub forma Notelor. Apoi m-au descoperit cei de la Catchy şi mi-au propus să-mi publice câteva din scrierile mele. Cu timpul, când am simţit că am crescut suficient, mi-am făcut şi un blog. Un parcurs “normal” zic eu pentru un amator. Nu am pretenţia că scriu literatură. Scriu … ce scriu… şi o fac cu plăcere. Scriu pentru mine şi pentru încă un număr nu foarte mare de ochişori care văd la fel sau simt la fel ca mine.

Nu ascund faptul că printre subiectele mele favorite sunt copiii. Scriu cu cea mai mare plăcere din experienţa mea de mamă. Nu e vastă, dar nici zero. Şi, din puţinul ei, am “cerneală” pentru condei. Cum e cerneala sau cum e condeiul … asta abia acum îmi pun problema!

Azi, într-o discuţie banală, a venit vorba şi despre faptul că scriu. Persoana din faţa mea nu-mi citise niciun rând, nici nu mă cunoştea, de altfel. Dar mi-a spus foarte deschis că nu vede de ce ar citi vreun rând de-al meu despre experienţele cu copiii mei, câtă vreme nu am cei mai realizaţi copii sau, măcar, câtă vreme nu am excelat eu ca mamă în creşterea şi îngrijirea copiilor… Şah! Şi a continuat: sunt copiii mei cei mai buni în clasele lor sau au intrat la cele mai pretenţioase şcoli din oraş? Nu… răspund eu… Dar atunci eu, ca mamă, sunt o mamă perfectă, care face totul “ca la carte”? Nu, răspund eu din nou… Şah mat!

Adevărul e că numai mamă-model nu sunt! Mai şi scriu despre “erorile” mele! Nu am timp pentru ei, gătesc când şi când, fac teme cu ei, dar nu sistematic, nu îi duc la activităţi extraşcolare, pentru că nu am timp să fac pe taximetristul, nu ajung la toate şedinţele cu părinţii – oricât de mult mi-aş dori, nu pot ajunge simultan la două serbări sau la deschiderea anului şcolar la două şcoli diferite, aşa că mă văd nevoită să aleg la cine merg, negociez cu copiii şi nu dictez, nu îmi prea iese culcarea la ore fixe sau mâncarea după regim… Iar copiii – nu sunt cei mai buni, dar nici nu mi-e ruşine cu ei!

Atunci despre ce scriu? Cred că scriu despre mama normală, nu despre o zână. Nu am o baghetă magică şi oricât m-aş da peste cap, aş obţine cel mult o migrenă puternică! Sunt o mamă care are marele tupeu să îmbine o carieră a ei, cu cea a soţului şi, împreună să gestioneze afacerea numită “familie”. Grea afacere! Unele mai dau şi faliment… Dar a noastră merge şi e şi pe profit – ce se măsoară în iubire, multă, tare multă iubire! Avem trei produse: trei copii! Fiecare, însă, generează costuri foarte mari, în special de timp – fiind unicate, nu produse de serie! Şi nu avem rebuturi! Zero rebuturi! Cum reuşim? Cu multă migală. Uneori unul are nevoie mai mare de atenţie, alteori altul, dar nu poţi neglija pe nimeni! Şi poate produsele nu sunt cele mai valoroase de pe piaţă, dar pentru noi sunt nepreţuite, pentru că numai noi ştim cu ce efort le-am făcut ceea ce sunt! Şi cât de mult ne-am uitat pe noi în tot acest proces…

Cam aşa sunt şi nu-s perfectă! Dar am tupeul să scriu despre asta! Şi scriu cu drag, că nu scriu din cărţi, nu scriu teorii şi nici teoretic. Nu dau reţete, pentru că nu există reţete. Există doar lecţii de viaţă scrise şi mai ales trăite cu foarte multă iubire. Cam atât! Dar mai există şi altă “literatură”, scrisă de oameni-model, ce au copii perfecţi. Şi e minunat că e aşa! Pentru că avem “repere” pe care puţini oameni le vor atinge cândva, dar măcar ştiu spre ce să tindă … dacă ar vrea să “sufere” o comparaţie. Dacă eu dau polul negativ, tot e bine: măcar ştim că se poate şi mai rău! Oare nu e loc pentru toţi sub soare? Şi… cam atât!

@driana

Construieşte-ţi VISUL!

923425_942467455786120_3853494581073246104_nEram studentă în anul V, cred, când un profesoru ne dădea ca temă să realizăm un soi de schiţă (acum i-am spune proiect) de planificare a vieţii noastre personale, care să cuprindă tot: viziune, misiune, scop, obiective pe termen lung/scurt legate de carieră, familie etc. Şoc şi groază! În primul rând că „pe vremea mea” nu prea aveam proiecte: în 5 ani de facultate dacă am avut 5 proiecte! Relaxare, frate, ar spune studenţii mei mai cârcotaşi! Dar, adaug eu, aproape toate examenele aveau atât probă scrisă, cât şi orală, iar numărul de ore pe săptămână era undeva la 40, faţă de 20 în prezent.

Primind această sarcină (însoţită de minimum de informaţii posibile!), toţi eram în ceaţă! Ne întrebam retoric „Ce ne facem, fetelor?”. Ca o paranteză, din total 45 de studenţi câţi am fost  în anul I, eram 41 de fete! Au mai venit pe parcurs de la Seral încă 15 colegi, dar tot majoritar fete. Eram consideraţi o facultate de fete!

Şi, „pentru că trebuia” să fac acest proiect, am trecut în mare repezeală câteva obiective care „să dea bine”, însoţite de argumente „pertinente” şi gata! Mission accomplished!

Abia acum realizez ce şansă mi s-a dat şi cum i-am dat cu piciorul. Poate dacă ne-ar fi explicat utilitatea unui astfel de demers l-aş fi realizat mai temeinic. Acum ştiu că oamenii în general şi românii în particular gândesc pe termen scurt, chiar foarte scurt. Nu au viziunea viitorului şi asta pentru că nu îl visează, nu îl planifică. Le lipseşte VISUL. Când ai un vis, un ţel, faci totul pentru a-l atinge, atât cât poţi tu să te mobilizezi, dar când nu îl ai, îţi risipeşti energia pe lucruri efemere. Acum ştiu, pentru că încep deja să îmi spun: „poate ar fi fost mai bine dacă…”.

Stabiliţi-vă o ţintă, una mare, imensă chiar, dar care vă face inima să vă tresară şi la care visaţi nopţile. Stabiliţi-vă dead-line-uri, fixaţi pentru fiecare zi câte un obiectiv care să vă apropie de ea. Şi perseveraţi! Altfel viaţa trece pe lângă voi şi vă veţi întreba ce aţi făcut în tot acest timp. Viaţa oricum trece, dar trebuie să treacă frumos şi cu un scop.

Nu vă fixaţi doar obiective legate de carieră. Acum ştiu că familia este cea mai importantă. Ştiu că ea este sprijinul de fiecare zi, este sursa de energie, este paratrăsnetul stresului zilnic, este motivul pentru care zâmbesc. L-am cunoscut pe Mircea la 18 ani, el având 20. Cinci ani mai târziu ne căsătoream. Mulţi zic că am avut norocul să întâlnesc omul potrivit. Eu zic că împreună am construit această relaţie, am făcut-o să „meargă”, dar am avut timp să realizăm acest lucru. Eram aşa de tineri şi practic am crescut unul cu celălalt. Petreceam minim 5-6 ore pe zi împreună. Mă lua de acasă, mergeam împreună până la facultate (eu la Economie, el la Elecronică), mă aştepta la terminarea cursurilor şi apoi bântuiam oraşul împreună. Ştiam fiecare colţişor, aveam locurile noastre favorite, băncile noastre, copacii noştri, mesele noastre… Aveam vacanţe (pentru că eram studenţi) şi atunci eram non-stop împreună. Am avut timp! Dacă ne-am fi întâlnit 10 ani mai târziu, ne-ar fi lipsit tocmai timpul. Şi într-o cunoaştere superficială, poate că am fi considerat că nu suntem făcuţi unul pentru celalălalt şi poate că drumurile noastre s-ar fi despărţit. Timpul ne-a ajutat să ne modelăm unul pe altul, să privim în aceeşi direcţie, să stabilim aceleaşi visuri. Atunci se putea, acum ar fi fost atât de greu!

Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat înţelepciunea să creez măcar acest vis şi timp şă îl ating! Nu lăsaţi timpul să curgă! Treziţi-vă! E timpul să vă construiţi visul!

@driana

Amintiri din copilărie

M-a fete sar elastiqueîntrebat Mihai care a fost jocul meu preferat în copilărie şi nu am ştiut ce să îi răspund, spre imensa lui dezamăgire! A început să îmi înşiruie: „de-a v-aţi ascunselea”, „de-a prinsa”… doar-doar îmi vine o idee, dar fără succes.

Dragul meu Mihai, eu le-am jucat pe toate şi nu mă pot decide! Tu faci parte dintr-o generaţie care a învăţat despre ele la şcoală şi le-ai jucat sporadic, în câte-o oră de sport. Eu fac parte din altă generaţie, cu ani grei de „practică” în spate. Acum, când oricum idealizez orice vine din lumea copilăriei mele, nu pot să aleg. E ca şi cum ar trebui să aleg între copiii mei şi asta chiar e imposibil!

Mă năpădesc de-a valma amintiri. Îmi amintesc cum câte o zi întreagă stăteam afară şi cum părinţii ne adunau cu arcanul în casă, dar mai întâi „aruncau buzduganul” strigându-ne pe geam, iar noi imploram să mai primim încă 5 minute. Păi, într-o zi cam câte tipuri de jocuri încăpeau? Fără număr – ar zice unii contemporani!

Ba aveam jocuri în care segregarea sexelor era o necesitate, ba aveam jocuri comune – şi eram zeci de copii adunaţi de pe la toate blocurile. Era tabăra băieţilor şi cea a fetelor şi nu de puţine ori aveam adevărate războaie. Şi ne-am jucat cât pentru o copilărie întreagă! Ţin minte cum făceam haine pentru păpuşi (păpuşi-bebeluşi, de 10-15 cm înălţime, care se vindeau câte două într-o cădiţă) şi cum veşnic căutam resturi de materiale, pe care mai apoi le transformam în „adevărate” piese de haute-couture. Sau cum ne făceam corturi din pături prinse de garduri cu cârlige de rufe ca să ne mai adăpostim de soare sau de priviri „iscoditoare”! Urcam în copaci, mâncam toate prostiile, ştiam gustul ierbii şi al buruienilor, făceam „mămăligă” din pământ, furam flori de prin grădini, eram veşnic negri, mâncam cu mâinile murdare şi nu păţeam niciodată nimic. Iarna stăteam non-stop afară. Făceam cazemate, ne bulgăream, făceam oameni de zăpadă şi mergeam cu cerşitul pentru câte o oală veche – că ne trebuia o pălărie! Stăteau paltonaşele ţepene de atâta promoroacă, mănuşile erau îngheţate, sugeam ţurţuri ca pe acadele când ne era sete – roşii la faţă şi înfierbântaţi, cu tot gerul de afară! Şi nu ţin minte să ne fi îmbolnăvit. Toamna făceam mormane de frunze şi ne aruncam în ele ca pe nişte saltele. Vara urmăream norii pe cer, care ne arătau forme şi contururi mereu noi. Veşnic inventam jocuri. Jucam şi jocurile clasice, dar am aflat abia la şcoală că se numeau, de exemplu, „De-a v-aţi ascunselea”. Noi îi spuneam simplu: „Ascunsa”.

Aşa că, iartă-mă, dragul meu, că nu mă pot decide! Tu poţi?

@driana

Povestea condorului andin

hqdefaultAm auzit o poveste tare interesantă despre un vultur semeţ, care trăieşte doar în Anzi, în condiţii extrem de dure. Cu toate acestea (culmea!) e cel mai logeviv vultur din lume, ajungând până la aproximativ 80 de ani. Se pare că secretul este tocmai o enzimă protectoare de la baza fulgilor, enzimă pe care corpul lui nu o mai produce după vârsta de 40 de ani. Din acel moment, ciocul lui se înconvoaie atât de tare, încât nu îi mai serveşte sfâşierii hranei, iar ghearele lui nu mai sunt puternice şi nu mai pot susţine prada.

Atunci, vulturul e în faţa unei răscruci: fie alege să continue procesul de degradare şi să moară, fie acceptă să treacă printr-un lung şi dureros proces de transformare, dar care îi adaugă astfel ani vieţii.

Cel ce decide să trăiască îşi caută o crăpătură în peretele muntelui, unde, la adăpost fiind, îşi loveşte continuu ciocul încovoiat de o stâncă până când acesta se rupe, iar în locul lui creşte un cioc nou. Apoi îşi smulge ghearele una câte una, iar în locul lor cresc gheare noi şi puternice. Şi nu se opreşte aici! Îşi smulge şi penele îmbătrânite, pentru a lăsa loc penelor tinere şi viguroase, reproducând astfel enzima cea atât de preţioasă! Cât durează tot acest proces de transformare? 5 luni! 150 de zile de chin şi durere, la capătul cărora primeşte viaţă. Practic şi-o dublează!

Pe mine m-a impresionat tare mult povestea acestui vultur. Dar oare vulturul nu putem fi noi? Oare nu avem fiecare câte un bagaj greu de amintiri, care ne atârnă ca o piatră de gât şi ne împiedică să zburăm? Oare nu avem propriile noastre griji sau vini care nu ne lasă să ne iertăm? Oare nu ne-am otrăvit sufletul cu regrete? Nu avem vicii sau obiceiuri nefaste? Nu avem poate un anturaj neprieten? Ele toate reprezintă trecut, prezentul îţi aparţine, iar viitorul ţi-l alegi. Suntem şi noi la o răscruce. Ce alegem?

Nu e nevoie să ne izolăm 5 luni pe un vârf de munte! E suficient să coborâm până în inimă şi să ne ascultăm sufletul. El ne învaţă de bine. Nu-i aşa? Hai să adăugăm ani vieţii şi calitate anilor!

@driana

Constrângeri … liber-impuse

  1. Barceangelina-jolie-custom-wedding-dresslona. Ţin minte cum rămâneam pironită în faţa Catedralei, privind fascinată o mireasă. Mireasa… ca mireasa – superbă, dar nu ea mi-a atras atenţia, cât rochia ei! Poate vă gândiţi că era vreun model sofisticat, vreo trenă lungă sau accesorii nepământene. Nu! Nicidecum! Culoarea m-a oprit în loc! Era o nuanţă de fildeş! Şi niciodată până atunci nu îmi putusem imagina că o rochie de mireasă ar putea fi altfel decât albă – albul ăla nefiresc de alb!

Eu însămi purtasem rochie de mireasă cu exact trei ani înainte şi fusese, bineînţeles, albă… Păi, cum altfel?! În acel moment, o ceaţă parcă mi s-a ridicat de pe ochi şi am realizat că se poate şi altfel! Şi bine mi-a prins, pentru că nu am mai fost atât de mirată să văd câteva luni mai târziu o prietenă purtând în ziua nunţii ei o splendidă, dar absolut splendidă rochie … turcoaz! Să fi văzut şocul din ochii unor băbuţe care, cu mâna la gură, au şuşotit tot timpul slujbei! Cred că au avut subiect de discuţie pentru următorii cinci ani!

Acum, la momentul 2015, râd în sinea mea de mine – cea de acum 18 ani. Sau, mai bine zis, îmi zâmbesc cu îngăduinţă! Acum ştiu că nimic nu este obligatoriu şi că inclusiv albul e mai mult o convenţie decât un simbol. Suntem atât de diferite încât ar fi chiar imposibil să aderăm cu toate trup şi suflet la acelaşi tipar de gândire! E adevărat, creştem cu această prescripţie: rochia TREBUIE să fie albă. De ce? Pentru că aşa sunt toate rochiile de mireasă! De ce? Păi, albul simbolizează puritatea…

Dar dacă vreau să simbolizeze optimismul, renaşterea, infinitul… e interzis să-mi aleg altă culoare? Ei, aici vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie! Oare nu ar veni cineva atoatecunoscător în ale tradiţiilor şi mi-ar spune: ”Taci şi nu mai pune atâtea întrebări! Aşa trebuie şi aşa vei face!”.

Dacă tot vorbim de tradiţii, tare cred eu că străbunicile noastre erau îmbrăcate în strai popular la nunta lor. Rochia albă a venit ca o modă în oraşe adusă cu fală de la vestici de către tinerii timpului – stârnind, sunt sigură, şoc şi groază în ochii unor băbuţe mai conservatoare. Dar tinerii sunt dezinvolţi şi au doza aia de tupeu care le stă aşa de bine!

Ador noul val de tineri. Ador felul lor liber de a fi şi de a gândi. Sunt impresionată de fete care aleg să poarte ie în ziua marelui DA. Sunt împresionată că au curajul să gândească ele pentru ele, cum vor şi cum le place. Nu mă mir când văd şi chiar îmi plac miresele ”colorate”. Respect decizia lor şi le admir curajul! Dar şi dacă aleg rochia albă, e pentru că asta vor cu tot sufletul şi la asta au visat. Nu e constrângere şi nu e vină. Sunt ele – libere şi fericite.

Pe vremea mea, constrângerea era dată de mintea mea limitată şi de o educaţie mult mai spartană. Cu toţii eram cam la fel şi gândeam liniar – că eram proaspăt ieşiţi din socialism, pe când junii din ziua de azi sunt fiecare dintre ei ”o abatere” (pozitivă, se înţelege!).

Tare mi-aş dori să învăţăm de la tineri să fim mai relaxaţi în gândire şi mai toleranţi. Ar trebui să primim cu toţii, cum trecem de 35 de ani, o temă de gândire – măcar pentru fiecare zi de aniversare: să ne amintim cât mai detaliat cum gândeam la 20 de ani, cum simţeam, cum eram! Să răscolim prin fotografii mai vechi de-ale noastre şi să ne (re)vedem zâmbetul poznaş, privirea curată, postura relaxată, hainele simple… Eram nefericiţi? Eram singuri? Părea că nimic nu se va alege de noi? Părea că aveam nevoie de îndoctrinări, de liste, de tabu-uri şi de simbolurile generaţiei părinţilor noştri?

Continuarea o găsiţi pe Catchy!   🙂

@driana

Claxonaţi, vă rog!

(Articol publicat pe Facebook pe 5 iulie 2013)

2012_orasul_european_piste_biciclete_transport_public_01De Crăciun i-am făcut cadou lui Mircea o bicicletă. Tot zicea că vrea să facă sport. El a ales-o cu mare grijă, după ce a studiat intens oferta, “a sunat un prieten”, respectiv a vizitat toate magazinele posibile şi imposibile. De atunci îşi cumpără o groază de accesorii şi chiar plănuieşte să facă tururi adevărate de zeci sau chiar sute de kilometri. Deci deja vorbim despre un hobby!

Respect un om care are un hobby (şi cum ar fi să spun altfel, când puţinul timp liber îl petrec, ca pe un hobby, pe Facebook!). Dar de câte ori îl văd că pleacă, mi se strânge inima şi ajung să îl dădăcesc: “ai grijă cum mergi!”. De ce? Nu sunt deloc condiţii pentru practicarea civilizată a ciclismului în Iaşi. Mă bucur că se văd zorii unor eforturi în acest sens, dar, să fim realişti – suntem încă departe!

Avem piste pentru biciclişti. Puţine, dar avem. Insă, nu îmi explic de ce, parcă sunt unse cu miere: merg  oamenii ca muştele pe ele! Nu contează că e liber trotuarul în rest, mergi, tataie, numai pe acolo! Când am vizitat Olanda, mi s-a explicat încă de la început, din prima zi, ca nu cumva să merg pe pista de biciclişti. Şi, gură-cască fiind, bineînţeles că am făcut-o, neintenţionat, dar am făcut-o! Nu vă spun ce claxoane am primit!

Chiar ieri, când coboram Copoul, am observat venind din vale, pe pista special creată pentru ei, un biciclist. In faţa mea, trei tineri plesnind de bucuria de a trăi, coborau exact pe acea pistă. Se uitau la cel de pe bicicletă, dar nici măcar nu şi-au pus problema să se dea din calea lui. Au rămas senini ca nişte bariere ambulante. Biciclistul i-a ocolit, ieşind de pe pistă, dar fără să îi claxoneze sau măcar să le spună ceva şi şi-a continuat destoinic drumul.

După mine, au greşit şi tinerii, dar şi biciclistul! Claxonează, mon cher! O vor lua, fără doar şi poate, ca pe o mare impertinenţă, dar, dacă ar fi claxonaţi de toţi, şi-ar da seama că poate chiar ei au o problemă. Asta se cheamă educaţie. Şi chiar nu e vina lor: niciodată nu li s-a atras atenţia că greşesc. Deci, ce este claxonul: o lecţie! Claxonaţi, deci! Educaţi-vă concetăţenii!

@driana